Stalking is caring: Autobuzul 90

Astenia de primăvară, sau, pe scurt, o oarecare lipsă de chef, se potrivea la fix cu melodiile primăveratice-melancolice de pe iPod care îmi dădeau un iz de Scarlett Johansson în Lost in Translation. Făceam cuminte același drum casă-școală, școală-casă și în fiecare zi descopeream altă șmecherie cu potențial de sute de like-uri: să pozez plăcuțele cu nume de străzi, să îmi filmez picioarele în timp ce merg. Dar în ziua în care îmi uitasem iPodul, rutina mea călduță și chibzuită a derapat. N-am mai prins tramvaiul fixist care vine numai din juma-n juma de oră, și am luat-o, cu coada între picioare, pe jos până la autobuz.

Am ajuns în stație încercând să mă abțin din gâfâit și m-am proptit lângă bancă, prea mândră să mă așez pe ea. În timp ce-mi trăiam momentul de roșeață umilitoare în obraji, s-a întâmplat: autobuzul 90 a ajuns în stație, galant și scârțâitor. S-au deschis ușile și în partea din spate, la margine, era el, cu un hanorac roșu foc. Mi-a zâmbit, apoi mi-a rânjit, apoi s-au închis ușile. Scarlett s-a trezit și ea, cu tot cu melodiile ei ploioase, și mie nu mi-a mai păsat că în 5 minute intra profa în clasă și eu, evident, n-aveam să fiu acolo s-o întâmpin. Eram în secvența din toate filmele în care soundtrack-ul e sinonim cu emoțiile năvalnice ale eroinei, care ori te enervează la culme ori te fac să descarci melodia în secunda 2. Am vrut să alerg după autobuz, să îmi scriu numărul de telefon în palmă și să-l flutur în fața ușii, să mă sui în scârțâitorul 90. Tot ce-am făcut însă a fost să ies în stradă și să mă uit îndelung la fundul autobuzului care cotește, poate prea lent. Și să mă uit la ceas – 1 fix. Mi-am promis, acolo lângă banca pe care refuzam să mă așez, lângă cabina telefonică niciodată funcțională și sufocată de afișe TNB, că o să îl aștept zilnic pe ăla cu hanoracul roșu, părul creț și negru și surâs molipsitor – fix la 1 fix. Să văd dacă îndrăznește să n-apară. Aveam scuza că oricum aș trece pe-acolo în drum spre școală, deci nu eram chiar psihopată.

Următoarele trei săptămâni au fost din același film cu ziua în care am ratat tramvaiul; am făcut tot posibilul să fie așa. Lăsam autobuzele în care trebuia să mă urc să treacă pe lângă mine, iar absențele erau încercuite necontenit în catalog, acompaniate de ntz-ntz-ul dirigintei care le motiva pentru că mereu mi-e greață dimineața. Mă așezam cuminte în stație, trăgând din când în când de rochiță în jos, nu mă mai uitam urât la babele posomorâte de pe bancă, aproape că le zâmbeam. Se instalase un ritual așa armonios, cu mersul bălăngănit până la autobuz, întinsul gâtului după 90-uri, că aveam impresia că asta e noua mea rutină, călduță și plină de emoții.

După trei săptămâni încheiate, în care am fost mai promptă ca niciodată (1 fix!), am cam uitat cum arată. Nu treptat, ci brusc, ca și cum memoria m-ar fi lăsat dintr-odată, fără niciun aviz. Și nu mai aveam chef nici de Scarlett, nici de iPod, nici măcar de pozat plăcuțe și picioare. El n-a mai surâs, sau poate n-a fost cuminte și n-a stat la margine, dar eu sigur nu l-am mai văzut. Sau poate își schimbase hanoracul.

Am început să iau din nou tramvaiul.