Stalking is caring: Dacă renunţi la posesivitate, asta înseamnă că poţi iubi şi fără să ai, nu?

Pe vremea când am făcut eu liceul nu exista nici Yahoo Messenger nici Facebook așa că stalkereala avea alte forme decât azi. Mă chema mama la telefon că cică mă caută o colegă, răspundeam cu „aalo” și când colo auzeam un chicotit, după care se întrerupea. Altele erau mai curajoase, stăteam de vorbă ore în șir fără să știu cu cine. Putea fi oricare din colegele din clasă mea, din B, din C, din D, poate din E? Mi-a spus un prieten la un moment dat că vecina lui, o fată cu doi ani mai mică decât noi, stă în fiecare zi la balcon ca să mă vadă cum vin de la școală, și e foarte tristă când nu am drum prin fără blocului ei. Evident, după asta nu mai puteam să mă comport natural, când ajungeam în dreptul blocului îmi aprindeam din mers o țigară, dădeam cu șutul într-o piatră sau râdeam nejustificat de tare cu colegii. Toate astea fără să arunc nici măcar o privire balconului respectiv. Habar nu aveam cum arată fata aia.

Mi s-a tot întâmplat să aflu de diverse nebune care sunt îndrăgostite în secret, mă urmăresc din umbră și știu totul despre mine. Uneori eram îngrozit, alteori flatat. Și aș fi crezut că totul este ok dacă nu aș fi fost și eu în aceeași postură ca ele. Nu mult, cam toată viața.

Din prima zi de școală m-am îndrăgostit de o colegă, peste care acum peste ani aș putea s-o descriu ca fiind manga. A două zi am mers de mână spre școală. Mai mult de atât nu s-a întâmplat niciodată și am rămas cu o frustrare confuză timp de mulți ani de zile, până prin liceu. După 9 ani de zile în care nu i-am mărturisit iubirea mea totală dar încercam în fel și chip (dar fără succes) să o regăsesc după ce m-am mutat la altă școală, iată că mă masturbez privind-o într-o fotografie cu toată clasa noastră în ziua în care am fost făcuți pionieri.

Am avut o perioadă prin liceu în care m-a înnebunit o fată care semăna perfect cu Priscilla Presley. Îmi arunca câte o privire trecând pe lângă mine și grupul meu de rockeri de mi se tăiau picioarele, cum pula mea să fiu în stare să o abordez? Într-o seară venind beat spre casă am decis că este o idee bună să trec pe la ea pe acasă. Numele, adresa le știam, se găseau prieteni înțelegători care să facă rost de aceste informații, știam chiar și ce note luă la teze. Sun la ușă abia ținându-mă pe picioare și răspunde mama ei. „A, Oana e la masă acum!” Eu mă scarpin prin pleată la ceafă și scot aiurit din traistă o casetă cu Creedence Clearwater Revival și îi spun că trebuia să-i dau asta, săru-mana. Și plec distrus.

Nivelul maxim de nebunie l-am atins la o despărțire dureroasă după o relație de 4 ani: s-a lăsat cu obiecte trântite de pereți și frigiderul aruncat pe fereastră. În halul ăsta te aduce iubirea. Stăteam nopți întregi urcat pe acoperișul blocului vecin că să pândesc pe ferastra ei ce se întâmplă în cameră. Evident, nu distingeam mai nimic. Câteodată trăgea perdeaua peste fereastră: „Ahaaa, a tras perdeaua! Ce face acum?” și priveam niște forme nedeslușite care se mișcă prin cameră. Alte dăți deschidea larg ferestrele: „Ahaa! A deschis ferestrele! Oare de ceee?”. Îmi făceam filme din orice. Îi făceam câte o vizită că să îi aduc o carte pe care trebuie neapărat să o citească și cum ieșea din cameră mă repezeam să caut în coșul de gunoi ambalaje de prezervativ. Dacă nu găseam, mă gândeam că sigur s-a futut fără. O vedeam că iese din casă și se întâlnește cu prietenul ei? Super, tocmai atunci îmi găseam momentul perfect să o sun pe mobil să vorbim, presand-o emoțional să nu poată închide. Făceam orice că să petreacă cât mai puțin timp cu el. Până am hotărât că trebuie să mă vindec de boala asta care este gelozia.

Nebunia însă a rămas. În continuare, m-am trezit de relații imposibile și idile care au loc numai în capul meu. Dacă renunți la posesivitate, asta înseamnă că poți iubi și fără să ai, nu? Am realizat îngrozit că trebuie să mă despart de prietena mea, după altă relație care a durat 5 ani, pentru că m-am trezit că, alături de ea în pat, visez altă fată. Nu știam cum o cheamă, nu știam cine e, aveam în minte doar un chip despre care știam cumva clar în sinea mea că este al jumătății mele. Au trecut câteva luni până să-mi dau seamă cine e, șoc: iubita unui prieten. M-am blocat total: nu am cum să mă bag. Au trecut alți 3 ani de zile în care i-am rămas total fidel, deși nu am schimbat vreodată mai mult de câteva cuvinte stângace. Faptul că nu era prezență nicăieri pe internet făcea imposibilă urmărirea ei, dar și fascinația pentru ea creștea. Nu o vedeam decât în situațiile în care frecventam concertele amicului meu, dar mi se părea o abjecție să înfirip orice. Ca să se complice cât mai mult lucrurile, interpretam razna fiecare gest al ei din preajma mea. Ori eram total nebun, ori chiar îmi dădea de înțeles clar că am calea deschisă. La un moment dat am primit de la un prieten vestea bună că s-a despărțit de prietenul ei. Și vestea proastă că s-a căsătorit. A trebuit să fac tot posibilul să mă desprind. Au trecut alți ani de zile și mărturisesc că încă se întâmplă să am fluturi în stomac în prezența ei. Fluturii mei se activează însă înainte să îmi apară în câmpul vizual. Așa cum simt nemuritorii prezența altui nemuritor, știu dinainte că urmează să o văd în preajmă.

Citește și primele două povestiri din serie. 

Caietele SUB25 #1 se găsesc în rețeaua Cărturești, inclusiv online, și-n librăriile Anthony Frost și Kyralina.