Stalking is caring: Sex, minciuni şi stalking în Drumul Taberei

Mă holbam prostește la cartela care ieșea obraznică din telefonul public. Îmi venea să o toc mărunt. Și să iau telefonul ăla, să dau cu el de toți pereții. Să răstorn cabina telefonică, să sparg parbrizele mașinilor din parcare, să urlu la trecători, dar mai ales să-i sparg lui capul. Imbecilul dracu’, cretinul, pulărăul p...ulii mele, m-a mințit. Auzi la el, cică pleacă în SUA, are viză pe 13 ani? De unde pizda mă-tii ai tu, mă pulifriciule, viză pe 13 ani, când nu există așa ceva?

Pe Dylan l-am întâlnit într-un bar din Drumul Taberei, pe vremea când eram studentă. Eu chelneream, el vizita barul alături de prieteni de vreo două ori pe săptămână. Eu puneam muzică, el o aprecia. Eu îi duceam bonul fiscal, el îmi scria numere de telefon și poezii fără sens pe ele: Domnișoară fără karmă pe pământ, nu-i păcat că-ntre noi e-un fir de ață, dar și marele șpagat?. De fapt, între noi doi era doar barul, pe care l-am sărit la începutul unui an geros, după ce mi-a lăsat, înainte de Revelion, două rânduri pe un bon fiscal: La mulți ani! Sper să ne revedem la anul într-un alt context.

Nu îl cheamă Dylan, dar așa l-am trecut în agenda telefonului. Avea ceva din aerul celebrului personaj din serialul BH 90210: ochii verzi, o barbă în care-și ascundea secretele și părul puțin ondulat, negru. Mai degrabă timid decât tăcut, Dylan m-a agățat cu privirea lui umedă și misterul care-l urmărea, mi se părea mie, chiar și atunci când se ducea să se pișe. El era genul ăla de bad boy care nu făcuse nimic rău până atunci, iar eu genul de chelneriță romantică care voia cu disperare să fie iubită de un de-un good boy cu față de Dylan. Nu i-a fost prea greu să-mi sucească mințile. M-a dus la el acasă, am făcut dragoste, mi-a arătat trepiedul aparatului lui foto, am ascultat Carmen Queasy de la Skunk Anansie & Maxime, melodie despre care spunea că mi se potrivește, am aflat că-i place Letting the cables sleep de la Bush, c-a abandonat Arhitectura și că proiectează mobilier.

M-am îndrăgostit. Nu era foarte greu pentru o studentă de 22 de ani, proaspăt aterizată în București, c-o singură relație la activ. Am făcut sex de două ori, ne-am ținut de mână în pustietatea Drumului Taberei la miezul nopții, a fost primul băiat la care am rămas peste noapte și am gândit despre toate faptele astea c-ar putea fi începutul unei frumoase relații.

Câteva săptămâni am plutit așa, peste oameni și mări, peste beri și cârciumi, peste Drumul Taberei și București. Mai precis, până în ziua în care Dylan nu mi-a mai răspuns la telefon, și a-nceput nebunia. La sugestia colegei mele de serviciu, psihoterapeut la bază și chelneriță în timpul liber, pentru a sparge monotonia turelor, l-am sunat pe Dylan de cel puțin 40 de ori de pe două numere de telefon, în mai puțin de o oră. 

Ne-a răspuns pe la al patruzeci și cincilea apel, când mi-a spus că astea sunt apucături de psihopată, că doar își uitase telefonul în mașină. Ne-am calmat amândoi, am plecat fiecare din București acasă la părinți, și a rămas că ne vom vedea la întoarcere. Nu ne-am mai văzut: într-una din zile m-a anunțat telefonic că a obținut viză pentru SUA pentru următorii 13 ani. Turbată, am plâns, am ascultat Bush până am tocit CD-ul, am spart scrumiere de pereți și am suferit ca toate fetele de nenoroc în dragoste.

După câteva zile mi-a revenit simțul practic și am dat o căutare pe Google: pentru SUA nu se acordă viză pe 13 ani. Atunci m-am trezit în cabina unui telefon public, sunându-l la birou să îi spun că e un căcat cu ochi. Când i-am auzit vocea, însă, m-am blocat. Am rămas fără cuvinte și cu foarte multă furie în mine. Iar el, idiotul dracu’, respira la capătul firului, într-un birou din București, nu din SUA, întrebând inocent Alo, alo, e cineva acolo?. Am plâns din nou ca proasta. Până în ziua în care prietena psiholog a venit cu ideea să-l anunțăm pe Dylan că sunt gravidă. Am făcut-o, fără să îl las să spună ceva, apoi am închis. El m-a sunat intens, eu mi-am savurat victoria. Mi-l închipuiam panicat, derutat, total nepregătit la 26 de ani să fie tatăl copilului unei chelnerițe de 22. Probabil așa a și fost, căci după vreo câteva săptămîni, cînd am sunat departamentul de Resurse Umane al firmei la care lucra, spunând că sunt de la bancă și îl caut în legătură cu acordarea unui credit, am aflat că și-a părăsit locul de muncă fără detalii și s-a mutat din Drumul Taberei. Dar eu știam că nu în SUA a plecat. Era undeva pe aproape, ascuns și speriat.

Au trecut nouă luni de liniște, în care niciunul dintre noi n-a dat vreun semn. Cu ajutorul unui prieten i-am găsit numele și o copie după actul de identitate într-o bază de date a unei instituții financiare. Proiecta mobilă pentru un alt producător. M-am gândit să mă amuz și, împreună cu prietena psiholog care-mi stătea alături la bine și la greu am ticluit un mesaj în care citam din melodia lui preferată: Heaven is on the way. Twins. M-a sunat de câteva ori. Nu i-am răspuns, era rândul meu și dreptul meu. Mă simțeam răzbunată. După o vreme i-am dat un alt mesaj, care a rămas la rândul lui fără răspuns, în care îi scrisesem CNP-ul și un singur rând: Nu ai unde să fugi, știu totul despre tine!

De sunat, nu m-a mai sunat niciodată. Iar de căutat, nu am să știu vreodată cu siguranță dacă el a fost cel care a întrebat la bar dacă mai lucrez acolo. Nu mai lucram, iar descrierile făcute de foștii colegi tipului care a pus întrebarea n-au fost concludente.

Au trecut anii, au apărut alte iubiri, m-au părăsit și alți bărbați, le-am mai dat cu tifla și eu. Când și când reveneam la Dylan. Ori de câte ori îmi întâlneam prietena, ne distram trimițându-i mesaje în care îi spuneam ce mai fac gemenii, ce nevoi au, cât de inteligenți sunt. Numărul era funcțional, dar mesajele mele rămâneau fără răspuns. Apelurile nu erau foarte lămuritoare, pentru că de fiecare dată alte voci mă asigurau că numărul le aparține. Niciuna nu era a tătălui copiilor mei.

După o vreme a apărut un alt fel de distracție. Să spun această poveste potențialilor parteneri de cursă lungă. Dacă mă părăseau devenea extrem de clar că nu avem un viitor împreună. Unul a rămas. I s-a părut amuzant, mi-a spus că sunt puțin nebună și ne-am mutat împreună. Trăim fericiți și azi.

Între timp, cuprinsă de remușcări, i-am trimis cîteva mail-uri lui Dylan, în care l-am anunțat că nu avem gemeni. Mi-am dat seama, abia câțiva ani mai târziu, când am prins mersul Bucureștiului, că Dylan își dorea probabil să aibă propria chelneriță, femeia care să-i aducă bere și cu care să facă sex, iar eu, provinciala naivă, mă agățasem de toate chestiile drăguțe pe care mi le spusese, crezând că vrea o relație. Mi-a părut rău, într-un fel, că l-am hărțuit, că omul poate crede acum că sunt într-adevăr dementă, după care îmi aminteam de viza lui pe 13 ani și mă enervam din nou pentru felul în care a încercat să-mi insulte inteligența.

Azi, în timp ce scriam textul ăsta, am dat câteva căutări pe net. I-am găsit profilul de Facebook și i-am dat add, fără succes. Nu are rost să mă întreb de ce nu îmi acceptă prietenia. Oricum, dacă-l vedeți prin oraș, vă rog să-i spuneți că îmi pare rău și că gemenii sunt bine-mersi, anul ăsta trec clasa a IV-a.

Citește și celelalte povestiri din serie. 

Caietele SUB25 #1 se găsesc în rețeaua Cărturești, inclusiv online, și-n librăriile Anthony Frost și Kyralina.