Stalking is caring: Vara ispitelor

Știu ce spune lumea acum despre Costinești, dar ce s-a întâmplat acolo în vara lui '95, rămâne la Costinești.

Aveam nouă ani, stăteam la reședința de vară din Complexul de vile Coral, beam Sprite cu paiul și mâncam numai la SpringTime: pizza pe bonuri de masă. Era foarte cald și, în timp ce după-amiaza trecea, îmi luam o felie de pâine și mă-ntindeam pe gresia din fața camerei ca să hrănesc niște furnici. Petreceam așa minute-n șir indian și cel mai mult mă mulțumea să le torn gogoși ca să-și părăsească mușuroiul la orele de vârf. Le mai și cântam, ca să știe că eram bine dispusă și că ne aflam la mare.

Pe la cinci-șase, obișnuiam să ne întoarcem pe plajă pentru o baie rapidă și restul de soare. Uneori aveam noroc și prindeam locuri bune, aproape de apă, alte dăți ajungeam destul de târziu, când se scuturase deja toată căldura din soare. Dar n-apucam să ne bucurăm niciodată de liniște prea mult din pricina vânzătorilor care mărșăluiau desculți printre cearșafuri, dinspre epavă și până la (hotel) Forum, cu piatră ponce, nămol, sare de baie, coliere din scoici, bere, banane și porumb fiert. În paralel, ascultam înștiințări despre nopțile promise la Discoteca Tineretului și somații pentru ședințe foto exotice, pe polaroid.

Nu departe de noi, mai mulți bărbați montau o giga-scenă chiar pe nisip. Înainte să apună soarele, ne-am strâns catrafusele și am plecat la camere ca să ne ungem cu iaurt pe corp, să mai mâncăm niște pizza și să mai bem niște Sprite rece. La începutul serii plouase puțin, dar auzisem că se întâmplă chestii pe plajă în noaptea aia și am hotărât că ar fi o prostie să rămânem să dormim. Venind pe aleea principală dinspre vilele Coral, traseul semăna puțin cu Vama Veche de azi. Mai întâi ne opream la Tineretului (un fel de Ovidiu sau Stuf), dar staționam de fiecare dată pe dinafară, fiindcă mama și mătușă-mea spuneau că simt muzica aproape dureros de tare, litoralmente. Când devenea ușor neplăcut și deranjant să stăm de partea cealaltă a gardului la disco, ne continuam plimbarea de-a lungul mării și luam toate gheretele, păcănelele, terasele la rând.

Ce vorbești, Franț? , zice unchi-miu când vedem câtă lume se strânsese deja în jurul scenei. Și fiindcă lui îi plăceau bașii, ne-a azvârlit și pe noi în mulțime până la geamanduri, adică până în dreptul boxelor. Aveam voie să o ard noaptea pe plajă, dar, în caz că mă pierdeam de ceilalți, trebuia să mă ghidez prin mulțime după banner-ul gigantic Gauloises și să mă întorc acolo în timpul cel mai scurt. La vremea aia, nu știam pe nimeni din anturaj care să fumeze țigări. Habar n-aveam că Gauloises erau niște țigări super tari (strong) și fără filtru, care învăluiau starurile de cinema în fum și pe adolescenți îi secau de puteri. În orice caz, mi se părea că numele avea o rezonanță puternică și că suna trăznet din gura mea. În fine, în noaptea aia aproape toți oamenii de lângă mine pufăiau și scuturau scrumul de țigări pe nisip, majoritatea pe picioarele mele.

Cam pe la început, a apărut pentru prima oară pe scenă tipul chel, George Vintilă. Gagiul avea clar sub douășcinci de ani atunci și purta cu ostentație un desen șmecher pe cap. Un fel de stea, colorată suficient de strident cât să îmi ia ochii. Nu îmi aminteam să fi văzut vreodată un tip chel, sigur nu unul tatuat în stilul ăla fix pe cap. Cel puțin o secundă, am fost gâtuită de emoție. Da, și George știa și să vorbească vorbe-n microfon. Și mai ales știa să cânte din voce un soi de imn, care începea cu Lumea se deșteaptă, devine înțeleaptă. Nu am înțeles din prima de ce ne aflam acolo cu toții, în împărăția Pro TV-ului. Reținusem că el a spus că tu ai spus că ei au spus că noi am spus că suntem Generația Pro. Au urmat multe bis-uri la asta și la altă melodie, cântată de Maria Radu și Van Noiz(z?), din care mai țin minte refrenul Costinești, Costinești, Costinești/ Pro TV te-nvață să iubești. Pe la trei noaptea, eram obosită și îmi doream ca toată lumea de pe plajă să își ia naibii tălpășița spre cazare, deși nu era ușor să ne strecurăm printre atâția turiști, mai ales că trebuia să facem drumul înapoi pe lângă triscoteci ca să ajungem acasă. Ascultasem de atâtea ori Alo, generația Pro, încât auzeam ca prin vis când m-am culcat Strigă-n gura mare/ Viața e mișto/ Atunci când ești alături de Generația Pro.

De dimineață, stăteam pe plajă cam fără chef. Mă gândeam să pierd vremea spre (hotel) Forum. La o adică eram destul de mare să mă plimb singură pe plajă și ziua. Am prins-o pe vară-mea de mână și i-am zis-o pe șleau Hai cu mine, vreau să ne ținem după Vintilă astăzi, trebuie să văd cum arată chestia aia de pe cap, de aproape. Bineînțeles că urma să ne ținem după George, nu după frate-su, și Maria știa foarte bine asta când a acceptat să mă însoțească. Ca de obicei, plecam fără șlapi în picioare și asta ne obliga să mergem cât mai rapid, și foarte mult pe vârfuri, pe asfaltul încins, sau s-o tăiem prin apă, pe malul mării. Pentru noi, cel mai inspirat a fost să țintim scena de pe plajă prima oară. Ne-a luat mai puțin de doișpe minute să ne orientăm prin spate și l-am găsit pe George Vintilă în dreptul Obeliscului, cu niște treabă. Alerga foarte convingător în toate părțile, purta niște ochelari de soare negri, tip Laser Tag, și bermude rogvaiv de surfer și vorbea non stop la walkie talkie.

Chicoteam nebunește. Pe plajă, era destul de greu să ne apropiem pentru că nu știam dacă s-a prins că-s două mucoase care se țin după el. La un moment dat, a ieșit de pe nisip și și-a croit drum printre mașini. Fusesem foarte deștepte și în privința asta, știam care e cel mai scurt drum pe faleză de la scenă la hotel, fără să ne blocăm prin parcare. Când am fost sigură că nu mai erau șanse să își schimbe destinația, am luat-o eu înainte spre hotel și l-am depășit în fugă, cu prosopul fluturându-mi la spate. Am urcat din câțiva pași toate treptele și am rămas acolo sus, în așteptare. Îmi dispăruse orice stinghereală. Nu scoteam nici un cuvânt. Eram, în sfârșit, la (hotel) Forum. Mă aplecam periculos de mult peste balustradă, în exterior, și, din fericire, nu se găsise nimeni care să aibă vreo obiecție împotriva mea pe acolo. De sus, puteam să o văd pe vară-mea cum vine în spatele lui Vintilă. Când ne-am intersectat privirile, de la înălțimea mea, Maria s-a lipit de o mașină și a rămas în urmă, ceea ce mi s-a părut și mai amuzant. A venit și gagiul, dar nu i-am dat ocazia să observe că mă uitam spre el. Și firește că nu i-am spus nimic când a trecut pe lângă mine. L-am lăsat la hotel și am mers să comandăm o pizza, nu la SpringTime.

Pe George l-am mai întâlnit la douășcinci de ani în Poiană, la snowboard pe Drumul Roșu; i-am auzit vocea și mi-am dat drumul pe pârtie.

Citește și prima povestire din serie. 

Caietele SUB25 #1 se găsesc în rețeaua Cărturești, inclusiv online, și-n librăriile Anthony Frost și Kyralina.