CONCURS: Te dotăm cu un sistem audio Krüger & Matz

Dacă serile tale preferate sunt cele petrecute acasă, cu prietenii, urmărind un film nou, poţi să creezi în propria sufragerie o atmosferă ca la cinema. Sistemul audio KM1533 se conectează uşor la televizor, transformându-se într-un sistem micro home cinema. Opţiunea Bluetooth, portul USB sau opţiunea AUX îți permit să asculți muzica preferată de pe telefon, memory stick-uri sau MP3 playere, iar boxele puternice, de 2X20W, asigură un sunet uniform și intens. Mai mult, dispozitivul este echipat cu telecomandă, pentru zilele în care vrei pur şi simplu să leneveşti.

Ca să câștigi un sistem audio Krüger & Matz, lasă-ne într-un comentariu mai jos link la momentul tău muzical preferat dintr-un film până joi, 28 aprilie, ora 12, iar Random.org va decide cine pleacă acasă cu sistemul audio. 

P.S: Ca să-ți facem poftă, am ales câteva momente muzicale din film pe care poți să le playezi imediat ce câștigi ;) 

Feeling Kinda Naughty – Crazy Ex-Girlfriend

Crazy Ex-Girlfriend e despre o avocată de succes din New York care își lasă super jobul pentru a se muta în West Covina, un oraș banal din California, pentru că acolo locuiește Josh Chan, un crush din copilărie. Rebecca tocmai ce are un atac de panică înainte de o promovare la job când îl întâlnește pe stradă pe băiatul cu care se combinase într-o tabără când era adolescentă, și care o și părăsise la final. Josh, care nu pare să fi făcut mare lucru cu viața lui, tocmai ce părăsește New York-ul ca să se mute înapoi în West Covina, unde e mai liniște și nu se-ntâmplă nimic. Ceea ce va face și Rebecca. Viața Rebeccăi în West Covina se va derula ca o strategie foarte bine pusă la punct de a-l recuceri pe Josh, strategie exemplificată prin momente muzicale în care avem acces la toate gândurile, obsesiile și angoasele protagonistei. Da, pentru că avem de a face c-un musical. 

Până aici, da, nu sună neapărat ca serialul ideal. Dar Crazy Ex-Girlfriend e, la bază, mai mult despre self indulgence și self loathing, depresie și complexe feminine decât multe alte seriale care se laudă ca tratează direct temele astea (da, mă refer și la Girls). În plus de asta, chiar râzi, pentru că Rebecca Bunch e o Ally McBeal cu coaie și umor, cât trebuie de ireverențios și auto-ironic cât să empatizezi gârlă. Am un top 5 de momente muzicale preferate din serial, dar voi alege melodia dedicată iubitei lui Josh, instructoarea de yoga Valencia, pe care Rebecca i-o cântă cu ocazia primei lor ieșiri nocturne de fetițeală, și cred că versurile ce urmează vor vorbi de la sine despre ce am spus până acum: 

I wanna kill you and wear your skin like a dress
But then also have you see me in the dress
And be like OMG you look so cute in my skin
[...] 
Cook your spit into a chowder
Dry your sweat into a powder
And do lines of you all through the night 

Ma mémoire sale – Les Chansons d'Amour

Louis Garrel e pe pat și își dă jos lent cămașa albastru deschis, ca să-l lase pe puștanul încăpățânat să-l atingă pentru prima oară. Du bout de ta langue nettoie-moi partout. Îi așază capul în poala lui, după care încep să se rostogolească prin pat. Alors brûle, brûle quand tu t’enlises dans mon grand lit de glace. Primul sărut. Ma mémoire sale dans son fleuve de boue. Și următoarele. – Karin Budrugeac

How Am I to Know – Pandora and the Flying Dutchman

Se ridică de la masă, acompaniată de veninul femeilor care nu sunt ea, și se așază la pian. Un zâmbet complice pentru Reggie, dar cântecul nu e pentru el, un îndrăgostit fără speranță care-n timp ce o ascultă aruncă în pahar moartea pe care și-o va bea în câteva secunde. Nu e nici pentru Stephen, care nu va ezita să arunce în ocean mașina de curse la care a lucrat ani în șir, când Pandora i-o va cere. E-un cântec de nu se știe unde, alene ca privirea Pandorei, ca un vis, ca tot filmul ăsta basm, pictat în Technicolor, în care Ava Gardner e fixație și vertij. E-un truc vechi cel cu pianul, l-ai mai văzut de atâtea ori, dar ca de atâtea ori înainte, la câteva ore după, te vei trezi fredonând, și vei simți în gât ecou de alcool băut la margine de pian și melancolia aia pe care parcă o duci cu tine de un secol. Și ai tot cere bis. – Gabriela Pițurlea

Secure the Galactic Perimeter – Frank

Când îți vorbește, nu știi dacă îți zâmbește sau te privește disprețuitor. Nu poți să-l privești fix în ochi când îți zice că ești praf, cum nici nu ai de unde să știi dacă i se zbate o pleoapă când povestește despre ce fel de copilărie a avut. Iar asta nu doar că te derutează, dar îți țintuiește atenția în jurul lui aproape irațional, ca un fluture la bec. Nu poți să-ți mai iei ochii și urechile de la el; cu fiecare incantație, te afunzi tot mai mult în aerul dens și lipicios din jurul lui. Vrei tot Frank-ul din lume.

Frank poartă mereu un cap supradimensionat din papier mâché. Frank are cele mai frumoase mâini. Frank are umor și autoironie împachetate într-o stângăcie de misfit. Frank cântă-improvizează-șamanic în trupa The Soronprfbs, alături de alți cinci inadaptați care simt la fel. Frank se închide cu ei vreme de un an de zile într-o cabană dintr-o pădure irlandeză ca să creeze muzica cea mai pură. De acolo, lucrurile o iau în tot felul de direcții de stai și te întrebi ce a fost mai întâi - talentul sau trauma? Care justifică pe care? Dincolo de asta, cel mai important la filmul ăsta rămâne muzica, mai ales că e originală, 100% ieșită din mâinile și pe gurile actorilor. Am stat ceva vreme cu Secure the Galactic Perimeter pe repeat. Îmi amintește un pic de tocilarul din liceu cu care m-am pupat pe-un covor până mi-am ars pielea, tocilar care era mare fan The Doors și pentru care m-am uitat la filmul lui Oliver Stone, într-un efort de a vorbi pe limba lui. – Mirela Petre

LLorando – Mulholland Drive

Dă la o parte perdelele purpurii, se unduiește sincopat spre microfon și începe să facă un cover accapella după o piesă Roy Orbison, desi pentru moment ar putea foarte bine să stea pur și simplu. Simpla ei prezență te face să te crezi în fața întregii tristeți din lume, incapsulată într-o femeie cu machiaj violent și o lacrimă artificială, poziționată sub ochiul drept. Interpretarea ei e tulburătoare, dar atunci când se prăbușește pe scenă nu mai suntem demult atenți la ea, ci la vocea ce se lovește în continuare de pereții capitonați. O voce venită de nicăieri, care încă nu a găsit un corp care să o poată cuprinde. - Paul Petrache

***
More about Krüger & Matz