1 an de Incubator

Peste 70 de oameni fac să duduie o mansardă bucureşteană cu geamurile închise bine, de pe lângă Hala Traian. Unii stau pe scaune aliniate lângă pereţi, majoritatea pe jos, înghesuiţi, şi bat în tobe africane, lovesc tuburi de plastic sau beţe de lemn, coordonaţi de un toboşar care, din când în când îi eliberează de exerciţiul ritmic şi îi lasă să zdrăngăne în neştire, ca într-o grădiniţă scăpată de sub control. E 4:20 dimineaţa, în prima zi de aprilie, şi Matca, evenimentul prin care Incubator 107 sărbătoreşte primul său an, mai are câteva ore până la sfârşit.

Proiectul Incubator 107, iniţiat de asociaţia Macaz Cultural, constă într-o serie de ateliere ţinute aproape zilnic în mansarda iniţiatoarei Ştefana Popa de oameni pasionaţi care vor să-i înveţe şi pe alţii ce ştiu, de la cum să facă săpunuri la fotografie 3D.

Ştefana, un spiriduş cu părul scurt, vine dintr-o familie în care spiritul boem s-a îmbinat cu cel pragmatic. Tatăl ei a făcut afaceri toată viaţa, dar în timpul liber pictează şi sculptează, aşa că ea a crescut înconjurată de artă. La sfârşitul clasei a unşpea, şi-a întrebat familia ce ar trebui să facă mai departe. Bunica ei – care a scris la o revistă de construcţii – i-a spus: tu faci fotografii frumoase, scrii poezii şi-ţi place să vorbeşti cu oameni. Teatru. Ştefanei i-a surâs ideea, a făcut studii teatrale la Sorbona, dar a fost dezamăgită de cât de puţin aplicabil era tot ce învăţase.

În 2006, când s-a întors din Franţa, a primit de la tatăl ei o casă, cu condiţia să facă ceva relevant pentru ea cu mansarda exterioară extrem de spaţioasă. Până în 2011, Ştefana a dat petreceri, a mai chemat prieteni să joace teatru acolo, dar nu i-a găsit un rost.

Lucrul pe care ştia sigur că şi-l doreşte era să înveţe lucruri. Umblase pe la nenumărate workshopuri, trainguri şi nu înţelegea de ce toată lumea vorbea despre şi era dornică să înveţe numai lucruri fără prea mare utilitate practică. „M-am întrebat de ce nu e o tabără pentru hai să construim case, hai să citim în cărţi sau în stele. Voiam să merg la cursurile de la Fundaţia Calea Victoriei, dar mi se părea foarte scump şi voiam să fac cadouri pentru toată lumea să meargă, dar n-aveam atâţia bani. Mie mi se părea că asta ne lipseşte: să ne îmbogăţim viaţa, să învăţam tot felul de chestii.”

În decembrie 2010, de Sfântul Ştefan, a făcut o încercare: a chemat la ea vreo şapte oameni de care-i plăcea şi care nu se ştiau între ei, şi a zis: hai fiecare să înveţe pe fiecare ceva ce ştie, orice. O prietenă le-a învăţat despre astrologie, alta, cum să spargi creioane cu un singur deget. Ideea deja începea să se înfiripe.

În ianuarie 2011, de ziua ei, fostul prieten al Ştefanei i-a lăsat un cadou pe scări, afară: un film care se numea Ashes&Snow. „Care film a zis: acum. Un an de zile. Fă tot ce vrei să faci.” L-a văzut la birou, la Institutul Cultural Român şi îşi aminteşte că în timp ce colegii veneau cu La mulţi ani-uri, ea plângea. Ştefana avea un job de coordonator de proiecte care însemna mai mult facturi, contracte, referate, activităţi repetitive. Muncea pentru nişte evenimente pe care nu le vedea şi nu se putea bucura de reacţia oamenilor la ele. „Dar tocmai faptul că făceam ceva atât de boring acolo, m-a stimulat să fac în rest ceva important pentru mine,” spune ea. „De fapt, cred că de-asta a ieşit proiectul aşa de bine, pentru că l-am făcut sincer pentru mine. Mi-am dat seama ce-mi lipseşte mie, nu am zis: ce-i lipseşte României?”

Ştefana a întrebat pe Facebook prietenii ce ar vrea să înveţe şi ce ar putea să-i înveţe pe alţii. La a doua întrebare au răspuns mult mai puţini, dar a avut un punct de începere şi a trimis un mail către vreo 15 persoane. Vreo 10 au răspuns şi şapte au venit la întâlnirea-pilot, pe 14 februarie. Mansarda îşi găsise rostul: avea să fie locul unde oricine poate învăţa pe oricine orice. Oameni pasionaţi de un lucru puteau să dea mai departe ce ştiau. I-au pus numele Incubator 107 (o altă opţiune era Crescătoria). Ştefana s-a dus la căminul UNATC-ului, unde exista o cameră care se numea Incubator de mai multe generaţii, ca să le ceară voie locatarilor de atunci să folosească numele. Numărul camerei era, culmea, 107, ca şi al casei ei.

***

Ştefana îşi dorea două lucruri: să nu existe o taxă şi atelierele – majoritatea ţinute seara – să fie dinamice şi foarte practice. În prima lună, asociaţia abia a reuşit să plătească facturile la utilităţi, aşa că s-au văzut obligaţi să sugereze o donaţie, aceasta urmând să se împartă jumate-jumate între meşteri şi asociaţie.

Meşterii sunt cei care îi învaţă pe ceilalţi, iar atelierele sunt împărţite în bresle: a mișcătorilor, a hedoniștilor, a făuritorilor, a virtualilor, a vrăjitorilor, a glăsuitorilor. În timp, în ele s-au strâns zeci de ateliere: yoga acrobatică, mâncare africană, genţi din ziare, cum să fii DJ, tai chi, teatru labirint (atelierul Ştefanei), tot ce i-ar şi nu i-ar putea trece prin cap unui om să înveţe.

Pe măsură ce a crescut numărul celor dornici să se implice, Ştefana şi echipa şi-au dat seama că e nevoie de un set diferit de ateliere în fiecare lună şi de un eveniment care să le anunţe. Aşa a apărut nocturna: o noapte în care oamenii vin să vadă un fel de teasers ţinute de meşteri, să socializeze şi să intre un pic în atmosfera Incubatorului.
Dacă prin mai au venit 60, spre 70 de oameni, din iunie, spre uimirea Ştefanei, a început să fie curtea plină. „Atât de plină,” spune ea „că nici vecinilor nu le-a venit să creadă şi au chemat poliţia de două ori.” De-asta a trebuit ca din septembrie să mute prima jumătate a Nocturnei la câteva străduţe distanţă, într-o fostă fabrică de pe strada Popa Nan, unde plătesc chiria cu donaţiile din seara respectivă. Pe la 2, lumea o ia pe jos spre mansardă, şi rămâne acolo până după răsărit, prinsă de toate atelierele la care ar vrea să se înscrie.

Ştefana a plecat de la ICR anul ăsta şi va începe să lucreze în comunicare. Fără un job, nu ar putea să menţină Incubatorul. „Nu e un proiect foarte comod,” spune ea. „Se întâmplă foarte multe chestii, uneori într-un ritm foarte rapid. Mulţi dintre cei implicaţi nu mai au timp pentru asta. Deocamdată nu ne permitem să plătim oameni, deci ideea e să te motiveze altceva şi să te implici în direcţia în care chiar primeşti ceea ce-ţi doreşti.”

De curând, Incubator 107 a plecat şi spre Iaşi, Cluj şi Timişoara. Dacă proiectul va prinde şi acolo, atunci Ştefana poate încerca să-l ducă şi în alte oraşe mari din România, cu speranţa că se va crea şi acolo ce s-a creat şi la Bucureşti: o comunitate veselă şi dornică să facă schimb de lucruri, de priceperi, de amintiri. „Poate nu se ştiu toţi oamenii pe nume sau ce studii sau ce meserii au,” spune Ştefana, „dar ne ştim foarte bine, pentru că avem la ce să ne raportăm. Se tot întâmplă lucruri aici, nu se vorbeşte. Rezultă lucruri.”

S-a văzut asta la aniversarea din 31 martie, pe Popa Nan, când au organizat un concurs de dans la care s-au distrat atât de tare încât cei care se codiseră să participe se ofticau de pe margini. Au aflat un pic despre cum se face săpun, cum se trage cu arcul, au ascultat-o live pe Luiza Zan, au făcut improvizaţie teatrală şi au ronţăit floricele şi sărăţele la scurt-metraje Animest. S-a văzut pe la 6 jumate dimineaţa, când s-au întins pe jos în mansardă sau au rămas cu ochii închişi pe scaune, şi au ascultat pe semiîntuneric sunetele bune pentru meditaţie scoase de hangul lui Iulian Lazarciuc.

„Marea mea bucurie,” spune Ştefana „e sentimentul ăla când vii acasă şi e curtea plină de oameni care fac chestii şi sunt bucuroşi şi e ca un festival. Mai vine câte cineva cu un borcan cu murături făcute de maică-sa sau lasă un pachet de cafea la bucătărie. Pentru mine e fascinant – chiar dacă unii critică chestia asta – că chiar s-a creat un glob de cristal în care am făcut posibile valorile astea: generozitatea, comunitatea, toate pasiunile ieşite de nu se ştie unde – dacă m-aş fi gândit câte o să fie aici, nu aş fi crezut. Că am reuşit să facem lumea aia în care am vrea să locuim. Şi că chiar dacă e numai seara, e OK, ai undeva unde să mergi şi să găseşti lucrurile astea şi oameni din ăştia.”