10 ani cu Travka

Rockeri și punkiști se bestializează la unison pe muzica unora care lălăie niște chitări. Pletele metalarilor se impregnează de culoarea cărămizilor în timp ce dau bucăți în stânga și-n dreapta. Ai zice că sunt la concert Cannibal Corpse, dar băiatul de pe scena improvizată cântă ceva despre noapte, că merge singur pe străzi, că stă pe un acoperiș, că fumează ceva pe furiș (poate a zis hașiș, că rimează). Nu-l bag foarte tare în seamă, m-am retras pe scările ce duc spre budă ca să evit un scaun în cap și mă gândesc cu mândrie că tricoul meu cu Marilyn Manson s-a îmbibat așa tare de fum că ar putea evacua singur un întreg pension.

Oare unde stau ascunși toți oamenii ăștia zi de zi? N-am văzut niciodată pe vreunul dintre ăștia pe stradă, la coadă la magazin sau la buticul cu gogoși de lângă tribunal. Dintr-odată, piesa nu mai e așa chill cum mi se părea mie la început și dau din cap și mai tare, de data asta nu doar ca să o ard culeanu, iar când vine refrenul a doua oară mă trezesc că urlu și eu, de parcă-l știam dintotdeauna. Cică „travka” înseamnă iarbă în rusă, dar muzica asta numai molcomă și sedată nu e. Nu-mi dau seama dacă versurile pe care le scot pe gură au vreun sens, dar n-am timp să mă gândesc la asta, pentru că sună bine. Îmi vine să cobor și eu spre scenă, dar nu vreau să mă ia la rost vreun rocker de pe-acolo că am 15 ani și nu știu care-i primul album de la Belphegor, așa că rămân pe scările unde nu trebuie să mă feresc decât de un jet de bere sau vomă ocazional.

10 ani mai târziu:

Clubul Control e atât de plin încât nici dacă ai vrea, nu ai putea să te miști mai mult de câțiva centimentri, cei care îndrăznesc să o facă sunt priviți cu un pic de reproș. Găsesc exact lângă scenă în dreapta o mână de spațiu, îndeajuns pentru executarea unui dans al puiului epileptic, varianta mai chill, și pentru lansarea unor provocări deja fumate scenei: Gangul meu preferat este pizda ta!

Locul punkiștilor a fost luat de fete, multe minore, care murmură versurile așa cum și solistul bălmăjește ceva despre viață și sens; muzica e mult mai cizelată, la fel și versurile. Iar vocea lui George, care n-a dus niciodată lipsă de bas, poate fi la fel de bine un strigăt revoltat sau un susur molcom, dar în același timp are căldura unui bunic care te ia de-o parte la o cină plicticoasă de familie și-ți povestește cum era la 15 ani.

P.S.: Coniacul Manele chiar există, am găsit eticheta aia săptămânile trecute prin fosta mea cameră.

Fotografii de Larisa Baltă.