13 ani de Modern Love

Jones a aterizat la New York Times grație soției sale, jurnalista și scriitoarea Cathi Hanauer, care, în 2002, a devenit populară cu antologia de eseuri feministe The Bitch In The House. La scurt timp a venit și replica lui, The Bastard On The Couch. The New York Times a propus atunci cuplului să îngrijească o rubrică ce promitea să facă lumină în stufărișul iubirii așa cum este ea astăzi, printr-o formulă editorială ce avea să devină un reper contemporan: eseul personal.

La Unfinished, București, mai 2017, Jones a ținut un tur de forță despre puterea sincerității și a povestit câteva dintre eseurile care i-au definit cariera de editor. Întâlnindu-l în dimineața următoare pentru interviu, la Sala Dalles, mă încearcă un amestec straniu de trac și recunoștință. Ce mă leagă de Daniel nu sunt doar eseurile pe care le-am citit din scoarță în scoarță, de-a lungul anilor, ci și natura meseriei de editor pe care o împărțim și care vine la pachet cu o panoramă necenzurată asupra vieților secrete ale oamenilor de pretutindeni.

În definitiv, acest bărbat ce a fost deseori asemănat cu o versiune masculină a lui Carrie Bradshaw, autoarea unei rubrici pe cât de fictive pe atât de realiste despre sex și relații din serialul cult Sex and the City, a publicat unele dintre cele mai valide și persuasive contemplări asupra iubirii, căsniciei, suferinței și regăsirii de sine. A transformat Modern Love într-unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite spații de expresie și catharsis emoțional, iar munca lui conectează, inspiră și aduce laolaltă un produs editorial ce vorbește despre iubire prin vocile a multiple generații, prin povești universale, valabile pentru oameni din toate colțurile lumii.

Mă așez mai confortabil în scaunul plușat din sala de conferințe în care l-am ascultat cu o seară înainte și îl rog să mă plimbe puțin prin mecanica iubirii moderne, prin probabilitățile de suces ale industriei editoriale, și, în cele din urmă, prin obsesia noastră încăpățânată de a găsi o dragoste ca-n filme.

Despre almost relationship, almost date și ghosting

Daniel, o mulțime de femei tinere se întreabă astăzi dacă mai putem găsi o relație reușită, în contextul actual, în care avem la dispoziție atâtea aplicații și canale virtuale ce promit să ne faciliteze accesul la iubire. Dragostea și dezamăgirea nu sunt nimic nou, așa că, de ce crezi că avem mereu nevoie de mai mult? De ce simțim nevoia să ne analizăm emoțiile în acest cadru?

Văd acest lucru despre care-mi spui tot mai mult în eseurile pe care le primesc, îndeosebi de la tineri. Învăț tot mai mult despre oameni care își trăiesc a doua viață pe telefoane și care au aceste relații online, dar care sunt atât de încăpățânați să nu arate că le pasă unul de celălalt. Bineînțeles că nu toată lumea face asta, dar a devenit o chestiune problematică la studenți și la oamenii de douăzeci și ceva de ani. Pur și simplu par să aibă această reținere, această jenă de a spune Îmi place de tine sau Vreau să fiu cu tine – iar dacă o spun, sunt mereu îngroziți că vor fi respinși!

În realitate, nu e surprinzător că oamenii își doresc mici mostre de relații înainte de a vrea ca iubirea să devină partea centrală a vieții lor, înainte să aibă un angajament pe termen lung, înainte să vrea un lucru complet, și întreg. Dar asta duce la contexte dezamăgitoare, unde oamenii se apropie fizic, de exemplu, dar de îndată ce exprimă că își doresc mai mult decât atât sunt expediați. Sau mai e cazul în care oamenii se apropie foarte mult emoțional, având relații pe net și apoi se întâlnesc și din nou au parte de o mare dezamăgire. Dragostea nu a fost niciodată o chestie facilă, dar acum, parcă suntem și mai înverșunați să ridicăm ziduri, cu toate accesoriile astea care ar trebui să simplifice comunicarea, dar care devin un scut real între noi și sufletul nostru.

Presa a găsit denumiri pentru aceste iubiri ambigue: the almost relationship, the almost date sau ghosting. Ce a făcut Internetul din noi și de ce ne izolăm atât de tare în ciuda faptului că dorim iubire?

Internetul este o șansă reală la conexiune, dar e un alt tip de conexiune decât cea umană, caldă, reconfortantă, pe care o au întâlnirile din viața de zi cu zi. Mereu am considerat că telefoanele și internetul sunt o unealtă grozavă pentru cei introvertiți, care astfel pot deveni mai curajoși și pot accesa relații pe care altfel nu ar putea să le găsească deloc. Nu ar trebui să negăm puterea acestor conexiuni, ele pot fi relevante, doar că internetul nu se poate substitui contactului uman.

Am citit toate aceste povești care mă fac să îmi amintesc că suntem animale, că suntem ființe fizice și avem o nevoie organic de a atinge alți oameni. Uneori oamenii îmi scriu că sunt îngrijorați că ei nu ating pe nimeni dacă nu sunt într-o relație. Și în mod cert, putem trece prin viață ca gâsca prin apă, fără pic de contact fizic, în pofida conexiunilor noastre de zi cu zi. Ia-o așa: te duci la job, și nu atingi pe nimeni acolo, te duci în mașină și nu atingi pe nimeni, te duci acasă și iar nu ai pe cine să atingi. E foarte îngrijorătoare lumea asta virtuală, pentru că oferă o conexiune falsă, în particular în privința atingerii fizice.

Despre dinamica și repoziționarea familiei tradiționale

Iubirea nu s-a schimbat însă mai deloc de-a lungul timpului... Ce se schimbă totuși?

Iubirea nu s-a schimbat în esență, e tot despre sentimentul de atașament și responsabilitate față de o altă persoană și față de familie. Însă am progresat mult în privința multor tipuri diferite de relații și au început să devină acceptate la nivel social diferite tipuri de familii și de exprimări ale sexualității. Generația tânără a devenit mai tolerantă la mariaje interreligioase, interculturale sau interrasiale, la adopție, la mame surogat, iar multe dintre restricțiile tradiționale au început să își piardă importanța pentru tineri, ceea ce mi se pare excelent. Mereu vor exista căi de a întemeia o familie, iar aceste familii de nouă generație se pricep de minune la a sărbători iubirea, iar acest lucru înseamnă progres.

Încărcătura emoțională care vine cu toate aceste povești personale poate fi greu de asimilat. Cum te descurci cu volumul de sentimente la care ai acces și cum le triezi?

Îți spun sincer: m-am îngrijorat că o să mă tragă în jos...sufletește. Nu tot ce se publică e relevant pentru ceea ce primesc. Unele eseuri sunt extrem de sumbre și dificil de digerat, altele sunt foarte pozitive și optimiste. Dar majoritatea materialelor sunt grele și m-am obișnuit să spun nu de la primul paragraf, pentru că știu că e o altă poveste în care cineva moare și simt că nu pot merge acolo acum...așa că încerc să nu las asta să mă copleșească, dar, cu timpul, încărcătura își spune cuvântul.

Cât de mult te bazezi pe intuiție și cât pe tendințe atunci când publici un eseu?

Când am început rubrica habar nu aveam ce mergea, așa că am mers pe intuiție. Acum, după ce am avut jobul de atâția ani, am căpătat un oarecare simț a ceea ce merge și ce nu, iar uneori am văzut că un text care nu e neapărat pe gustul meu poate rezona bine cu audiența. Unele povești – în special cele despre cum să găsești iubirea sau cum să fii căsătorit – sunt atât de ofertante, iar oamenii sunt mereu dornici să afle astfel de informații. Dacă sunt bine scrise, aceste piese pot deveni senzații virale și asta e ceea ce caut.

Despre puterea de a vrea lucruri

Îți amintești primul titlu la care ai lucrat?

Primul titlu pe care l-am dat (n.r. Daniel Jones scrie titlurile eseurilor publicate în colecția Modern Love) a fost To Fall In Love With Anyone Do This, pentru un eseu scris de jurnalista Mandy Len Catron, bazat pe un experiment. Era o listă de 36 de întrebări la care să răspunzi împreună cu un necunoscut, urmată de patru minute în care să vă priviți în ochi fără întrerupere. Articolul, în care autoarea și subiectul experimentului ei chiar se îndrăgostesc, a devenit un hit și a atras peste 20 de milioane de cititori.

Îmi amintesc articolul. Crezi că noi ne-am putea îndrăgosti dacă am face același experiment?

Posibil, pentru că, practic, urmând acei pași, accelerezi procesul de a cunoaște pe cineva profund. Cea mai eficientă parte a fiecărei categorii de întrebări este că sunt special create pentru ca fiecare persoană să descopere lucruri pe care le are în comun cu celălalt, apoi să se deschidă și să afle lucruri despre celălalt, și devine foarte flatant și plăcut. Dacă noi am face asta acum, de exemplu, aș putea spune că te admir pentru că pui întrebări atât de bune, și ne-am simți și mai bine. E atât de simplu, cumva, dar destul de dificil de făcut cu cineva pe care abia l-ai cunoscut. Altfel, e un lucru nenatural să ai un schimb egal de vulnerabilitate și sinceritate și să împărășești detalii atât de personale cu cineva pe care abia l-ai întâlnit. Pentru că spre final, întrebările devin foarte personale și probatoare, dacă vrei, cum ar fi Care e cel mai oribil lucru care ți s-a întâmplat, sau Care e cel mai bun lucru pe care l-ai trăit, sau De ce ești cel mai mândru, sau, preferata mea, Ce relație ai cu mama ta?

Spune-mi o frază dintr-un eseu la care ții foarte mult.

Am să-ți povestesc ceva foarte amuzant. Am cunoscut-o pe scriitoarea Paula McLain, care a scris o carte despre Hemingway ce a devenit un bestseller. Înainte de asta, ea publicase un eseu în Modern Love, în care vorbea despre copilăria ei foarte săracă, și despre dragostea e pentru un băiat de bani gata și prietenii lui, care au batjocorit-o. Îl iubea cu adevărat și el s-a purtat atât de urât cu ea, și a suferit atât de tare încât și-a spus că niciodată nu își va mai dori lucruri – pentru că mereu își dorise lucruri și niciodată nu avusese acces la ele. Așa că s-a închis în sine și și-a blocat libertatea de a dori lucruri, de a dori iubire, pentru că nu putea suporta dezamăgirea de a nu le avea. E un eseu minunant, și, la final, ea este o mamă și soție care vrea să-și învețe copiii să își dorească lucruri. Ultima propoziție spune Dorința nu e niciodată o greșeală, ceea ce complimentează perfect partea din eseu unde Paula spune că A fost o greșeală să îmi doresc. Niște ani mai târziu, eram într-un turneu pentru cartea mea, împreună cu Paula, în Cleveland, și am prezentat-o publicului spunând Paula a avut unul dintre cele mai reușite finaluri de eseu din Modern Love. Iar ea se ridică, vine peste mine și spune Tu ai scris acel final! și atunci îmi dau seama că are dreptate, și că mă flatam singur, și a fost atât de rușinos (râde). Era evident că eu creasem ultima frază pentru că se potrivea atât de bine cu restul eseului.

Despre obsesia iubirii ideale

De ce suntem atât de obsedați să găsim persoana potrivită, în loc să acceptăm că poate ne-am îndrăgostit de persoana complet nepotrivită și că nu putem controla asta?

Suntem obsedați să găsim persoana potrivită pentru că avem prea multă libertate de alegere. În trecut, eram limitați geographic, dar acum, cu Internetul, lucrurile s-au schimbat dramatic. Toate aceste aplicații de dating sunt grozave pentru a putea cunoaște noi oameni dar îți lasă senzația că mereu mai ai multe alte opțiuni mai bune, și devine așa ușor să pari atractiv pe un site de dating comparativ cu atunci când vă întâlniți în viața reală. Așa că tentația umple mințile oamenilor. Idealizăm dragostea într-o manieră nesănătoasă, creăm singuri această fantezie de perfecțiune, care nu poate exista în lumea reală.

Nu știu dacă obsesia asta a pornit de la oameni și a ajuns în filmele de Hollywood sau invers. În același timp, nu putem fugi de această idealizare, ce pare permanentă. Mereu am crezut că cea mai bună cale de a găsi iubirea este să limitezi numărul de oameni la care ești expus.

Cum putem învăța să creștem și să ne transformăm alături de altcineva?

Cea mai mare parte din succesul relațiilor de lungă durată ține de practicalitate. Este opusul romantismului și este capacitatea de a lua decizii împreună și de a te putea certa constructiv.

Un eseu care a marcat mult cititorii a fost o povesre despre un cuplu care credea ca iubirea înseamnă un culcuș sigur, care să îi protejeze de amintirile unor copilării dureroase, și pentru că asociau iubirea cu un culcuș sigur, nu își permiteau să se certe, ceea ce însemna că nu își exprimau nevoile și necazurile, și țineau totul înăuntru, sub presiune, pentru că iubirea nu ar fi suportat asta. Am văzut atât de des tema asta, că iubirea ar trebui să fie un culcuș departe de lumea dezlănțuită, însă în realitate, iubirea este dificilă, și complicată, și schimbătoare, și ar trebui să poată încasa certuri și suporta negocieri, pentru că doar dorința de a ne iubi nu este suficientă.

Modern Love a fost unul dintre primele proiecte editoriale user generated despre care am auzit. Cum vezi viitorul conținutul editorial când eseul personal a devenit atât de accesibil ca mediu de expresie dar și ca model de business?

Eu nu simt că am fost primii dar e posibil să fi ajuns printre cei mai cunoscuți. Se pare că oamenii au prins gustul acestui gen de material și ei dictează piața. Însă de curând am citit în revista New Yorker că eseul personal e pe ducă și că și-a trăit gloria, așa că, cine știe, poate ne îndreptăm în direcția greșită.

Ce sfat ai pentru scriitorii aspiranți care vor să fie publicați?

Haha, după cum știi, a fost un accident să primesc jobul ăsta. Tot ce am făcut a fost să muncesc foarte mult la a construi o relație de încredere cu scriitorii. Am fost și eu un scriitor aspirant timp de zece ani, și îmi trimiteam eseurile la reviste și majoritatea nu mi-au răspuns niciodată. Așa că nu am mai trimis celor care nu-mi răspundeau, e ca și când aș fi rugat pe cineva să mă plesnească. Dar eu mă consideram un scriitor destul de bun și m-am gândit că nu aș vrea ca alții în situația mea să treacă prin așa ceva, așa că m-am ambiționat să creez un sistem de comunicare în care autorii să aibă încredere și am depus eforturi mari ca să aduc lucrările lor la cea mai bună formă. Am învățat foarte multe de la colegii mei de la The Times, inclusiv pe partea legală. Sunt lucruri atât de personale care ajung într-un ziar și pot fi criticate de public, încât trebuie să fii atent să nu exploatezi autorii. Și chiar dacă ei abia așteaptă să fie publicați, trebuie să fii temperat și să îi întrebi de două ori, Ești sigur că vrei să ieși la lumină cu asta?

***
Ioana Cristina Casapu este editor la Thought Catalog (NY). A publicat un roman despre generația Y a Bucureștiului în care a crescut, Deviații de Stereo. 

Ilustrație de Livia Fălcaru.