Ianuarie 2015, dimineața. Stăm în jurul mesei, așteptându-ne rândul pentru omletă; e o singură tigaie, redacția SUB25 e în formulă de 7. E duminică, suntem în Brebu, lângă Câmpina, la finalul primului nostru team building; suntem mahmuri, înceți și veseli, iar când se aude „dar de ce să plecăm azi?”, pare că reușim să ne oprim un pic în timp. Weekendul se transformă într-o mini vacanță de patru zile, cu jocuri, alcool și idei, râsete și gătit, și mi-aș dori să nu mai plecăm niciodată.
Iunie 2013, la amiază . Stăm pe niște europaleți, așteptând să se oprească oamenii la stand. K. îmi aduce un sandvici, P. aduce niște bere, e cald, e un puternic sentiment de vacanță. E Street Delivery. E mult bonding, cu acești oameni pe care abia încep să îi cunosc. E un iunie important, habar n-am asta încă, și îmi doresc să rămân.
Martie 2013, la prânz. Tocmai am vizionat Poziția Copilului, plecăm de la Elvira înspre Home, să bem o cafea. La masă, discutăm despre film. C. și I. au un schimb de replici de vreo 10 minute despre niște chei. Au o dinamică plăcută, de familiaritate. Mă holbez intens la fiecare, sunt încă tacută, mă bucur și mă sperii în același timp când mi se pune vreo întrebare. Îmi doresc să mai vin.
Septembrie 2012, spre seară. Sunt la terasă cu M., îi mărturisesc că nu voi termina masterul pe care îl facem împreună. Suntem debusolate amândouă, discutăm despre ce e de făcut mai departe. Menționez SUB25-ul, e o revistă nouă, par prietenoși cu cei din afara redacției, mă gândesc să le scriu. „Păi scrie”, îmi zice, și calmul cu care o zice mă face să mă hotărăsc pe loc ce anume voi scrie. Habar nu am încă, dar tocmai iau o decizie care mă va duce în cel mai frumos loc din lume. (Larisa)
#muiștiidelaSUB25
Când s-a lansat SUB25.ro, pe 16 martie 2012, ascultam când Tori Amos, când Lauryn Hill. Aveam 25 de ani fără o lună și-mi trăiam frumoasa poveste de iubire cu o altă redacție, la o revistă care între timp nu mai există. Țin minte momentul pentru c-am țopăit imaginar de bucurie că am, în sfârșit, cu cine să mă duelez în subiecte și articole. Visam la o scânteioasă întrecere creativă pe care să o transformăm într-un fel de cruciadă împotriva publicațiilor care scriau după regula lui click aici. O naivă, da. Undeva în sinea mea, le-am tras, însă, o înjurătură printre dinți ăstora cu revista lor nouă, de ciudă că ei erau mai mulți și mai frumoși, mai tineri și mai entuziaști.
Niște luni mai târziu, în noiembrie 2012, am contribuit prima dată pe SUB25, la o poveste despre Brioc; apoi au urmat altele, în următorul an, despre amoruri ratate, în mare. Între timp, devenisem o însingurată ușor cinică; în redacții nu mai credeam, iar prieteniile între doi adulți, cu atât mai mult într-un grup de adulți, care să țină mai mult de-un pahar de vin mi se păreau, de cele mai multe ori, o glumă la care chiar aș fi râs. Oamenilor ăstora părea să nu le pese, ca mai înainte. Niște aroganți, da.
În vara lui 2014, după un preludiu prelungit, ca-ntr-o joacă în care fierbi să simți totul deodată, dar mai amâni o vreme ca să te bucuri de mușchii tremurând a nerăbdare, am intrat, oficial, în redacția SUB25. Multe nopți și dimineți mai târziu, am învățat trei lucruri importante: să joc poker, să zâmbesc sincron din priviri, de mai multe ori la rând, să fiu o parte din #muiștiidelaSUB25. Adică ăia care mă lecuiesc de neîncredere zilnic, fără să-mi dau seama măcar. Doar mă trezesc într-o zi, după săptămâni la rând de împărțit cu ei de la glumițe îndoielnice la ultima țigară trasă în timp ce fiecare își pune vulnerabilitatea pe masă, cu sentimentul ăla de confort călduț ca înăuntrul unui pulover cu trei numere mai mare în care te-ai ascuns într-o dimineață cu prea multă zăpadă și prea multă lumină. (Mirela)
Concis
SUB25 e locul de întâlnire dintre băieții corigenți și fetele premiante care regretă că nu au fost corigente. (Bogdan)
Trei scrumiere obeze
De fiecare dată când fac bilanțuri, călătoresc în timp înapoi înainte de un Revelion de pe la 12-13 ani. Număr cu aceeași pioșenie tot soiul de schimbări, evaluez beneficii, situații, dezastre, depresii, datorii, mahmureli, țepe, bârfe și câștiguri în agenda de telefon, rubrica Favorites. Ce rămâne după ce termini școala și te cari de la ai tăi? Când e momentul când te ridici pe gioale și nu îți mai tremură genunchii? Cine e în jurul tău? Ești într-o cârciumă la o masă cu multe vocalize, agende de toate națiile, culorile și formele, urme uscate de supă cremă pe un castron, mintea ta e la stadiul de fitoplancton, dar gura îți turuie printre hohote de râs și îți pierzi focusul în trei scrumiere obeze de mucuri, plasate regulat câte una în mijlocul fiecărui pătrățel de masă. Rețeaua funcționează colectiv, cu permutări de doi câte doi pe fundal, fata cea nouă e distracția grupului. Viața e fiecare minut din fiecare zi, nu ce belești ochii la cai verzi pe pereți. Mai mult, individual ești o matriță pe care se pune puterea fiecărui cetățean din jur. Trei ani și de doi jumate mă simt cea mai bogată fată din curtea școlii, pen` că matrița mea e cel mai macrameu dintre mileuri. (Nana)
Fuck marry kill
Prima ședință. „E ok, toți suntem puțin awkward aici”. Fuck marry kill. Green Hours. Prima oară când am scris și altceva în afară de siropuri cu dedicație. Primul hater. Primul mail semnat Miruna, SUB25. Street Delivery. Controlul vechi. Controlul nou. Primul print. Prima oară când mama s-a mândrit public, deși nu e genul. Primul ecuson de presă din colecție. Vama la sfârșit de august. Prima poveste de care trebuia să scap. Primul „bravo” de la un necunoscut care contează. Primul crush la nivel de grup de la Spice Girls până în prezent. (Miruna)
Poezie
un genunchi mov galben se linge cu asfaltul
o picătură de lapte pocnește pe-un nas
o fată cu coardă își pregătește lent saltul
un băiat dă o flegmă - e rău și e ras
flegma se învârte pe asfaltul cuminte
înflorește și crește se face castel
castelul arde mi se lipește de minte
am furnici în stomac și în fund un cârcel
am plecat de la școală să mă văd c-un băiat
mi-a spus că-s regină și că el împărat
dar m-am pierdut pe drum am căzut într-o groapă
m-au prins niște gâze m-au ghidat că-s mioapă
de atunci gâzele-mi bâzâie sub limbă sub piele
sub unghii sub pleoape în întuneric cu miere
pe acoperiș sub gresie lângă leagăn pe val
și tună dansează sub pământ carnaval (Teona)
Despre cine ne place nouă
Încă din primele lui zile, când nu era decât un nume și niște mâzgălituri, SUB25 era despre viitor. Al meu, lângă oamenii cu care s-a întâmplat totul (vezi mai sus și mai jos și aici), dar și al celor despre care aveam să scriem – tineri care fac chestii mișto și care abia încep să arate ce pot. În cazul meu, sunt oameni ca Anna Grozavu, care avea 16 ani când ne-a dat un mail să ne spună despre sacoșele desenate de ea, sau Lia Bîra, care a intrat în viața noastră cu un mesaj scurt despre lucrarea ei de licență. Ioana Ciolacu, pe când abia se hotărâse să plece la master la Londra. Alex Nimurad, care nu încetează să-mi rupă capul cu ce-i iese din mâini. Oana Stoica și Bianca Georgescu, care fac ceramică, respectiv pantofi, pe care le poți cumpăra acum din ROD. Și tot așa și tot așa, rânduri peste rânduri de întâlniri fericite despre care amintim obsesiv pe Facebook, nu numai pentru a aduce lume nouă la ele (doh), dar și pentru a arăta că oamenii descoperiți în ăștia trei ani sunt în continuare în priză și surse de inspirație.
Meriç Algün Ringborg are un proiect artistic, The Library of Unborrowed Books, pentru care a strâns și fotografiat, în diferite biblioteci, cărțile care nu au fost împrumutate niciodată, acele volume pe care n-ai cum să știi de ce nu le-a vrut (sau găsit) nimeni. Pe SUB, nu avem articole niciodată citite, dar din cele care n-au împlinit 500 de vizualizări, am selectat trei. Aniversar, așa, mi-ar plăcea să primească extra-tort:
Recenzie muzicală by Nerub
Trei fotografi la un concert
Bucureștiul secret al Cristinei-Monica Popa (Gabi)
[acesta nu este, probabil, un text public]
Când ne-am așezat toți la masă sâmbătă seara și N. a întrebat „bun, și-acuma cine zice rugăciunea?” și am râs, eram într-un episod din Tânăr și neliniștit, cu urzici, mămăligă și țuică de la Brăila pe masă. Când am râs încontinuu cu toții un weekend întreg, într-un sat nu foarte departe de București; n-avea nimeni bani, aveam vin și am jucat poker și Chapeau magique. Când ne-am suit noaptea în jumătatea de mașină verde și am plecat la mare; m-am întors de-acolo cu Something Good (made me forget about you tonight) pe repeat între urechi. Când nu știam ce să fac și K. mi-a zis că e mai bine să nu subestimezi capacitatea de înțelegere a oamenilor pe care-i iubești. Când s-a supărat L. pe mine în mijlocul bulevardului Magheru și mi-am amintit că ajung să spun tâmpenii doar atunci când mi se face frică de oameni. Când am făcut poza aia la Balcic, ailaltă la apus la Cetate, aia în parc cu fetele și cu câinele. Când am ieșit din hruba din Cluj și am constatat că vorbiserăm până dimineață. Când am jucat primul adevăr/adevăr la Green. Când l-am cunoscut pe B. în subsol la Verona și m-am prins că încruntătura aia jucată a lui o să mă intimideze veșnic, chiar dacă eu știu că el știe că eu știu că e jucată. Când eram foarte tristă și P. a zis că nu știe să reacționeze la asta decât cu caterinci proaste și vorbit despre filme și a fost mega ok.
Când mi-am dat seama că o parte din percepția publică asupra chestiei ăsteia (o hipstereală lipsită de substanță, bazată doar pe shoturi & șogorie) n-are nicio legătură cu percepția mea asupra ei. Și că, în consecință, n-o poate afecta.
Când mi-am dat seama că, dacă scriu, n-am cum să rămân niciodată singură.
Când mi-am dat seama că, de fapt, tot ce vreau e să aparțin. Că aici asta învăț. Că ăsta este locul și ăștia sunt oamenii. (Ioana P.)
Film
Comoditatea și o oarecare lașitate mă împiedică în momentul ăsta să livrez vreo povestioară emoționantă și atașantă, un rezumat „cu mațele pe-afară” a ce au însemnat pentru mine ăștia 3 ani de SUB25. Așa că tot ce pot să fac în momentul ăsta e o mică dedicație cinematografică, de la Paul pentru toată redacția - L'enfance nue al lui Maurice Pialat. Pentru că oi fi eu un pic opac, dar nu sunt chiar un monstru fără sentimente. (Paul)
Cu haosul în brațe
M-am trezit la Clubul Țăranului Român, pe scenă cu Cristi Lupșa, iar în fața noastră erau vreo 20 fete care ne cercetau atent, unele dintre ele zâmbind ca cineva care se bucură sincer să te vadă. Îmi pregătisem un fir director pentru Atelierele Carevasăzică, dar l-am uitat după prima gură de bere - cert este că cu Lupșa alături nu poți da greș, pentru că pare că știe exact ce să spună, iar eu m-am ținut după el.
În momente ca astea, când mi se cer recapitulării și detalii, cu ochi mari, curioși și atenți, mi se-ntâmplă să am ce aș numi, strâmbând din nas, revelații. De exemplu, c-am învățat mai mult în 3 ani de SUB25 decât în 5 de facultate, pentru că orice înveți fără aplicație practică înveți cam degeaba. Pentru că, ok, nu aveam pregătire nici pentru a face o revistă, nici pentru a edita texte, nici pentru a fi „șefă”. Dar nici nu-mi trebuia, de fapt, pentru că n-am făcut nimic singură.
Am mai învățat și că generația noastră de împrăștiați e una mișto - sentiment care m-a lovit în stradă la un protest, văzând în jurul meu mulți dintre oamenii care scriseseră sau despre care se scrisese pe SUB25 și alții, cu care simțeam c-avem lucruri în comun. Mai mult, bag mâna în foc și că generația care vine după noi, adevărații SUB25iști, sunt la fel de mișto, dacă nu și mai și. Noi ne-am apucat să facem o revistă la 25+, alții nici n-au terminat liceul și o au pe a lor, cu artele și cultura care simt ei că-i reprezintă. Pentru că avem cu toții nevoia să ne regăsim undeva.
„Un text bun trebuie să stârnească o reacție, dar imediat după ce am citit povestea, m-am trezit cu haosul în brațe.” - mi-a scris o fată despre un text din Caietele #1, după ce întâlnirea de atunci de la MȚR. Și aici m-a luat cu revelația: dacă e ceva ce aș vrea să facem în următorii ani este să cultivăm acest open space care e SUB25. Să ne-ngrijim de haosul nostru, la nivel personal, de grup, de generație.
P.S: Dacă știți și voi artiști/proiecte de care credeți că n-a auzit încă suficientă lume, scrieți-ne și haideți s-o rezolvăm. Și la mulți ani ^_^. (Karin)
Ziua Saturniană 25, al 3lea Echinocțiu 3015.
M-am aventurat din nou în vastul spațiu insipid din jurul meu. Cu toate că aerul în continuare nu mai are niciun gust și este la fel de lipsit de O2 ca și ieri, sau alaltăieri, sau acum 45 de zile, parcă ceva este schimbat ]n stratosferă. Karinienii își găsesc culcuș din ce în ce mai aproape de adăpostul meu, ca și cum radiațiile ultraviolete nu i-ar mai afecta deloc.
Ziua Saturniană 40, primul Solstițiu de iarnă, 3015.
De la Marea Epurare din 3009, nu mi-a mai fost dat să văd alte creaturi în afară de blestemații de Karinieni, izvorâți de nicăieri, prezenți pretutindeni, vorbind numai pe limba lor, doar de ei știută, ignorându-mă mereu, ca și cum aș fi o particulă irelevantă dintr-un compozit polimer prea puțin important pentru supraviețuirea oricărei specii încă existente pe planetă. Mă simt singur pe lume.
Ziua Saturniană 20, al 2lea Echinocțiu, 3016.
După un car de timp, infectat de nesfârșite neîntâmplări, descopăr că nu e tocmai așa. Astăzi un Karinian mi-a vorbit. Pe limba mea! Galgoțiii, barbilienii, pelehateii, bulboceii, mireleii, balțienii, petragheii, ispașii, pițurlenii și chiar și oltenii. Se pare că aceste rase sunt ultimele care populează planeta noastră și se reproduc pe rând, în același timp, separat și împreună, într-o mare orgie perpetuă, deschisă oricui vrea să i se alăture, atâta timp cât numărul aderanților nu depășește 25 de membri. Înțeleg că este un număr sacru, având origini în timpuri îndepărtate, când vârsta determina, printre altele, limita dintre dorință și viol. Totuși, ca să te poți alătura marii orgii, trebuie să prezinți o variantă proprie și originală de copertă pentru Lolita. Orice ar însemna asta...
Ziua Saturniană 50, a 5a Ecliptică, 3017.
Acum, totul îmi este clar. Sfârșitul nu este încă aici. Există în continuare speranță. Înțelepții rămași în viață își au adepții lor. Aș fi putut să fiu și eu unul dintre ei. Înțelepți, nu adepți. Aș fi putut să salvez și eu omenirea, alături de ei. Tot ce trebuia să fac era să scriu mai mult. Atât de simplu. Este aniversarea lor. De pe margine, ca un jucător accidentat care trage la poartă fără minge, nu pot decât să le urez: La mulți ani, SUB25! (Claudiu și Photog)
***
Colajul de 3 ani - de inspirație ménage à trois / sfânta Treime - este realizat de Emilia.
un genunchi mov galben se linge cu asfaltul
o picătură de lapte pocnește pe-un nas
o fată cu coardă își pregătește lent saltul
un băiat dă o flegmă - e rău și e ras
flegma se învârte pe asfaltul cuminte
înflorește și crește se face castel
castelul arde mi se lipește de minte
am furnici în stomac și în fund un cârcel
am plecat de la școală să mă văd c-un băiat
mi-a spus că-s regină și că el împărat
dar m-am pierdut pe drum am căzut într-o groapă
m-au prins niște gâze m-au ghidat că-s mioapă
de atunci gâzele-mi bâzâie sub limbă sub piele
sub unghii sub pleoape în întuneric cu miere
pe acoperiș sub gresie lângă leagăn pe val
și tună dansează sub pământ carnaval (Teona)
Despre cine ne place nouă
Încă din primele lui zile, când nu era decât un nume și niște mâzgălituri, SUB25 era despre viitor. Al meu, lângă oamenii cu care s-a întâmplat totul (vezi mai sus și mai jos și aici), dar și al celor despre care aveam să scriem – tineri care fac chestii mișto și care abia încep să arate ce pot. În cazul meu, sunt oameni ca Anna Grozavu, care avea 16 ani când ne-a dat un mail să ne spună despre sacoșele desenate de ea, sau Lia Bîra, care a intrat în viața noastră cu un mesaj scurt despre lucrarea ei de licență. Ioana Ciolacu, pe când abia se hotărâse să plece la master la Londra. Alex Nimurad, care nu încetează să-mi rupă capul cu ce-i iese din mâini. Oana Stoica și Bianca Georgescu, care fac ceramică, respectiv pantofi, pe care le poți cumpăra acum din ROD. Și tot așa și tot așa, rânduri peste rânduri de întâlniri fericite despre care amintim obsesiv pe Facebook, nu numai pentru a aduce lume nouă la ele (doh), dar și pentru a arăta că oamenii descoperiți în ăștia trei ani sunt în continuare în priză și surse de inspirație.
Meriç Algün Ringborg are un proiect artistic, The Library of Unborrowed Books, pentru care a strâns și fotografiat, în diferite biblioteci, cărțile care nu au fost împrumutate niciodată, acele volume pe care n-ai cum să știi de ce nu le-a vrut (sau găsit) nimeni. Pe SUB, nu avem articole niciodată citite, dar din cele care n-au împlinit 500 de vizualizări, am selectat trei. Aniversar, așa, mi-ar plăcea să primească extra-tort:
Recenzie muzicală by Nerub
Trei fotografi la un concert
Bucureștiul secret al Cristinei-Monica Popa (Gabi)
[acesta nu este, probabil, un text public]
Când ne-am așezat toți la masă sâmbătă seara și N. a întrebat „bun, și-acuma cine zice rugăciunea?” și am râs, eram într-un episod din Tânăr și neliniștit, cu urzici, mămăligă și țuică de la Brăila pe masă. Când am râs încontinuu cu toții un weekend întreg, într-un sat nu foarte departe de București; n-avea nimeni bani, aveam vin și am jucat poker și Chapeau magique. Când ne-am suit noaptea în jumătatea de mașină verde și am plecat la mare; m-am întors de-acolo cu Something Good (made me forget about you tonight) pe repeat între urechi. Când nu știam ce să fac și K. mi-a zis că e mai bine să nu subestimezi capacitatea de înțelegere a oamenilor pe care-i iubești. Când s-a supărat L. pe mine în mijlocul bulevardului Magheru și mi-am amintit că ajung să spun tâmpenii doar atunci când mi se face frică de oameni. Când am făcut poza aia la Balcic, ailaltă la apus la Cetate, aia în parc cu fetele și cu câinele. Când am ieșit din hruba din Cluj și am constatat că vorbiserăm până dimineață. Când am jucat primul adevăr/adevăr la Green. Când l-am cunoscut pe B. în subsol la Verona și m-am prins că încruntătura aia jucată a lui o să mă intimideze veșnic, chiar dacă eu știu că el știe că eu știu că e jucată. Când eram foarte tristă și P. a zis că nu știe să reacționeze la asta decât cu caterinci proaste și vorbit despre filme și a fost mega ok.
Când mi-am dat seama că o parte din percepția publică asupra chestiei ăsteia (o hipstereală lipsită de substanță, bazată doar pe shoturi & șogorie) n-are nicio legătură cu percepția mea asupra ei. Și că, în consecință, n-o poate afecta.
Când mi-am dat seama că, dacă scriu, n-am cum să rămân niciodată singură.
Când mi-am dat seama că, de fapt, tot ce vreau e să aparțin. Că aici asta învăț. Că ăsta este locul și ăștia sunt oamenii. (Ioana P.)
Film
Comoditatea și o oarecare lașitate mă împiedică în momentul ăsta să livrez vreo povestioară emoționantă și atașantă, un rezumat „cu mațele pe-afară” a ce au însemnat pentru mine ăștia 3 ani de SUB25. Așa că tot ce pot să fac în momentul ăsta e o mică dedicație cinematografică, de la Paul pentru toată redacția - L'enfance nue al lui Maurice Pialat. Pentru că oi fi eu un pic opac, dar nu sunt chiar un monstru fără sentimente. (Paul)
Cu haosul în brațe
M-am trezit la Clubul Țăranului Român, pe scenă cu Cristi Lupșa, iar în fața noastră erau vreo 20 fete care ne cercetau atent, unele dintre ele zâmbind ca cineva care se bucură sincer să te vadă. Îmi pregătisem un fir director pentru Atelierele Carevasăzică, dar l-am uitat după prima gură de bere - cert este că cu Lupșa alături nu poți da greș, pentru că pare că știe exact ce să spună, iar eu m-am ținut după el.
În momente ca astea, când mi se cer recapitulării și detalii, cu ochi mari, curioși și atenți, mi se-ntâmplă să am ce aș numi, strâmbând din nas, revelații. De exemplu, c-am învățat mai mult în 3 ani de SUB25 decât în 5 de facultate, pentru că orice înveți fără aplicație practică înveți cam degeaba. Pentru că, ok, nu aveam pregătire nici pentru a face o revistă, nici pentru a edita texte, nici pentru a fi „șefă”. Dar nici nu-mi trebuia, de fapt, pentru că n-am făcut nimic singură.
Am mai învățat și că generația noastră de împrăștiați e una mișto - sentiment care m-a lovit în stradă la un protest, văzând în jurul meu mulți dintre oamenii care scriseseră sau despre care se scrisese pe SUB25 și alții, cu care simțeam c-avem lucruri în comun. Mai mult, bag mâna în foc și că generația care vine după noi, adevărații SUB25iști, sunt la fel de mișto, dacă nu și mai și. Noi ne-am apucat să facem o revistă la 25+, alții nici n-au terminat liceul și o au pe a lor, cu artele și cultura care simt ei că-i reprezintă. Pentru că avem cu toții nevoia să ne regăsim undeva.
„Un text bun trebuie să stârnească o reacție, dar imediat după ce am citit povestea, m-am trezit cu haosul în brațe.” - mi-a scris o fată despre un text din Caietele #1, după ce întâlnirea de atunci de la MȚR. Și aici m-a luat cu revelația: dacă e ceva ce aș vrea să facem în următorii ani este să cultivăm acest open space care e SUB25. Să ne-ngrijim de haosul nostru, la nivel personal, de grup, de generație.
P.S: Dacă știți și voi artiști/proiecte de care credeți că n-a auzit încă suficientă lume, scrieți-ne și haideți s-o rezolvăm. Și la mulți ani ^_^. (Karin)
Ziua Saturniană 25, al 3lea Echinocțiu 3015.
M-am aventurat din nou în vastul spațiu insipid din jurul meu. Cu toate că aerul în continuare nu mai are niciun gust și este la fel de lipsit de O2 ca și ieri, sau alaltăieri, sau acum 45 de zile, parcă ceva este schimbat ]n stratosferă. Karinienii își găsesc culcuș din ce în ce mai aproape de adăpostul meu, ca și cum radiațiile ultraviolete nu i-ar mai afecta deloc.
Ziua Saturniană 40, primul Solstițiu de iarnă, 3015.
De la Marea Epurare din 3009, nu mi-a mai fost dat să văd alte creaturi în afară de blestemații de Karinieni, izvorâți de nicăieri, prezenți pretutindeni, vorbind numai pe limba lor, doar de ei știută, ignorându-mă mereu, ca și cum aș fi o particulă irelevantă dintr-un compozit polimer prea puțin important pentru supraviețuirea oricărei specii încă existente pe planetă. Mă simt singur pe lume.
Ziua Saturniană 20, al 2lea Echinocțiu, 3016.
După un car de timp, infectat de nesfârșite neîntâmplări, descopăr că nu e tocmai așa. Astăzi un Karinian mi-a vorbit. Pe limba mea! Galgoțiii, barbilienii, pelehateii, bulboceii, mireleii, balțienii, petragheii, ispașii, pițurlenii și chiar și oltenii. Se pare că aceste rase sunt ultimele care populează planeta noastră și se reproduc pe rând, în același timp, separat și împreună, într-o mare orgie perpetuă, deschisă oricui vrea să i se alăture, atâta timp cât numărul aderanților nu depășește 25 de membri. Înțeleg că este un număr sacru, având origini în timpuri îndepărtate, când vârsta determina, printre altele, limita dintre dorință și viol. Totuși, ca să te poți alătura marii orgii, trebuie să prezinți o variantă proprie și originală de copertă pentru Lolita. Orice ar însemna asta...
Ziua Saturniană 50, a 5a Ecliptică, 3017.
Acum, totul îmi este clar. Sfârșitul nu este încă aici. Există în continuare speranță. Înțelepții rămași în viață își au adepții lor. Aș fi putut să fiu și eu unul dintre ei. Înțelepți, nu adepți. Aș fi putut să salvez și eu omenirea, alături de ei. Tot ce trebuia să fac era să scriu mai mult. Atât de simplu. Este aniversarea lor. De pe margine, ca un jucător accidentat care trage la poartă fără minge, nu pot decât să le urez: La mulți ani, SUB25! (Claudiu și Photog)
***
Colajul de 3 ani - de inspirație ménage à trois / sfânta Treime - este realizat de Emilia.
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg)
