5 cântece de toamnă

Carissa’s Weird – Ignorant Piece of Shit
Mi-a luat cinci ani să-mi explic ce-i aia muzică de toamnă. Era un mix vag de lumină de București în septembrie, tristeți tentative, aproape frig și gust amar ca ăla de după prima țigară trasă în piept. Apoi, într-o toamnă, a venit el, albumul de toamnă.

Songs about Leaving (2002), al treilea și ultimul album al formației din Seattle Carissa’s Weird, a venit pe last.fm via Soulseek, într-un octombrie, spre final de facultate. Mat Brooke, fostul solist al trupei pe jumătate obscură, pe jumătate legendară, a format ulterior Band of Horses și Grand Archives. Ca să parafrazez o colegă de liceu, Songs e un „album-vomă,” care spune aceeași poveste în toate melodiile. Brooke a iubit o fată. Aveau amândoi ceva probleme cu dependența de metadonă. Pe un 16 noiembrie, el a cerut-o în căsătorie. Drept răspuns, ea dispărut. El a presupus că ea a murit de la vreo supradoză, a făcut o depresie și i-a scris un album de chamber pop aproape șoptit, în duet cu Jenn Ghetto. Din titlurile melodiilor cu acompaniament suav și vibe de vignettă: You Should Be Hated Here, Sophisticated Fuck Princess Please Leave Me Alone și Farewell to All These Rotten Teeth. După câțiva ani, o anume Heather Rhodes a apărut pe net și și-a spus povestea: nu murise. După cum o sfătuia (post-factum) albumul, plecase.

Cântecul meu de toamnă e Ignorant Piece of Shit. Într-o toamnă am tăcut mult cu el în cap. În alta m-am îndrăgostit cu el în căști. În următoarea m-am chinuit să mă dezîndrăgostesc, cu el nod-în-gât. Telling everyone you know/ Maybe I'll be bad for you,/ Maybe you're too good for me,/ Everyone is getting screwed. De la el încoace, muzica mea de toamnă e în surdină, pe două voci, între obsesie și abjecție, pe picior de plecare. [Ioana P.]

Fiona Apple – Every Single Night
E un anti-medicament. Când vreau să nu mai ştiu ce-i cu mine, când am nevoie să-mi tremure creierul ca o perdea din mărgele într-o favelă prăfuită, dau play/repeat, închid ochii şi strâng tare din dinţi. Îmi dă o stare de singurătate anormală. Raw şi în acelaşi timp în slow motion. Ca melcii din videoclip. Îmi place că începe ca un cântecel inocent pentru copii, dându-mi timp să mă încolăcesc, cu genunchii la piept. La propriu sau nu. Îmi aminteşte un pic de Noir Desir şi al lor Des Armes. Ca discurs ascendent şi intensitate ce picură, după care ţâşneşte, după care picură iar, deşi ai închis deja calculatorul, ţi-ai luat cheile şi ai plecat de-acasă. La propriu sau nu.

E genul acela de anti-medicament care îţi face rău tocmai pentru a-ţi face bine mai apoi. Versurile intră şi iau, ca nişte animale invizibile, lipsite de politeţe, dar cu o nepăsare care seamănă cu răutatea neintenţionată a copiilor până împlinesc patru ani. Nu pot să mă supăr pe Fiona pentru că apare cu o caracatiţă pe cap şi râde nervos la urmă, ca şi cum şi-ar cere scuze pentru ceea ce tocmai a născut. A second skeleton, cum zice ea. [Roxana Ciorîia*]

Astrud Gilberto & RJD2 – The Gentle Rain
În Anglia, toamna e singurul anotimp. Fiind meteo-dependentă, a trebuit să-mi schimb un pic preferințele; toate dubioșeniile depresive pe care le ascultam în mod normal au trebuit dozate cu grijă, căci aici vremea le potențează efectul melancolic și le face chiar periculoase. Așa că de când sunt în Southampton mi-am restructurat muzica în două playlisturi: intro și extro.

Gentle Rain are cantitatea necesară de intro cu niște extro remixat. Ploaia în Anglia e delicată, elegantă chiar; dacă ar fi să o personific, aș vedea-o bând o ceașcă de Earl Grey într-o cafenea slab luminată, privind pe geam la străzile cu piatră cubică. Rar plouă în rafale; cel mai des ești picurat de un drizzle mocănesc care îți intră pe sub piele. În varianta originală, doar cu Astrud (pe care o știam de când eram mică și îmi făcuse tata cunoștiință cu bossa novele), parcă nu îți vine să ieși de sub patură și să pleci prin ploaie. Dar, trecută prin mâna lui RJD2 (vinovat și pentru tema muzicală din Mad Men), vremea devine suportabilă și acordurile te îndeamnă aproape obsesiv să o înfrunți. [Miruna P.]

The Middle East – Blood
Cântecul de toamnă ar fi fost un chelălăit oribil venit de la un parc de distracţii dintr-o staţiune la mare unde nimeni nu merge să se distreze, ci să doar să se plimbe. Să stea. Un chelălăit care ar fi început să se audă imediat ce nu ar mai fi fost acoperit de zumzet de turişti. Ca să-l acopăr eu, mi-aş fi pus în căşti piesa asta. Aşa, poate chiar aş fi scăpat de la a saluta şirul interminabil de vecine aşezate pe faleză, spărgând seminţe cu ochii fixaţi în gol, despicând fire ce s-ar fi încâlcit peste toată Mangalia. Aerul ar mai fi mirosit doar un pic a mare, aproape deloc a nisip, şi toată lumea s-ar fi întors în oraşe unde s-ar fi întâmplat totul. Marea ar fi început iar să avanseze şi plaja să fie din ce mai mică şi murdară. Aş fi avut iar impresia că mi se dă o vacanţă lungă, în care toate drumurile mele durează mai puţin de zece minute, şi sunt două-trei locuri unde pot să mănânc prăjituri bune, împreună cu cele două-trei prietene, cele mai bune. Un cântec de toamnă bun te face să accepţi mai domol aerul nou. [Elena Ş.]

Conor Oberst – Milk Thistle
Cele mai bune concerte din viaţa mea s-au întâmplat în noiembrie, cu aceiaşi doi oameni alături. Simplu: cu o bere băută pe o podea de teatru în aşteptarea unui opening act, cu două bilete la Ben Folds ca să fiu sigură că nu-l pierd, cu două concerte The Decemberists în două zile consecutive şi ar mai fi mers unul, tot lângă scenă, tot răcnind că ne înghiţea balena, tot cântând fiecare vers, uitând că sunt afonă. Apoi iar afară, la frig, în oraşele pline de castane coapte şi cafea cu aromă de turtă dulce, grăbite să aducă Crăciunul în priviri şi-n troler.

Muzica de toamnă e aia care mă face să vreau căştile la urechi de îndată ce încep ploile şi oraşul se face gri-negru-maro. E cea care controlează destinaţiile de vacanţă şi face plusuri din minusurile temperaturii. E concertul Monsters of Folk din East End la care poate Conor Oberst ar fi cântat şi ceva de pe albumul solo, dar sala părea prea departe şi seara era prea frumoasă-n pubul din Camden, cu bere-n faţă şi aceiaşi doi oameni alături, aşa c-am stat. De la cântecele de toamnă am învăţat că uneori nu-ţi doreşti decât să fii undeva cu lumină chioară şi prieteni buni şi să râzi la viaţă în timp ce afară plouă. [Gabriela P.]
_

*Roxana e PR de o jumătate de an, după aproape patru ani de jurnalism. Reciteşte Just Kids şi revede My Life Without Me la nevoie, iar în playlisturile ei se regăsesc negreşit Famous Blue Raincoat şi Incarceration of a Flower Child. Visează ca într-o zi să ajungă mâna dreaptă a lui Wong Kar Wai.