Ani de zile am glumit că până la 25 de ani ai voie să nu știi ce vrei să faci, să te joci de-a una, de-a alta până găsești ce ţi se potrivește. În 2003, când am ajuns la masterat în America, aveam 22 de ani, scriam teribilisme de o valoare îndoielnică și visam să-mi dau cu părerea despre lume și viaţă în ceva gen Newsweek. Apoi am descoperit o formă de a povesti care m-a făcut mai modest, mai atent la ce fac alţii decât la ce cred eu, și care, fără nicio exagerare, mi-a schimbat viaţa.
Iată cinci exemple de jurnalism narativ pe care le-am citit (sau ascultat) înainte de 25 de ani și de care nu mă pot despărţi.
Neil Strauss, Elegantly Wasted (Rolling Stone, noiembrie 2003)
În 2003, The Strokes erau consideraţi salvatorii rock’n’roll-ului; Nick Strauss nu începuse să înveţe să agaţe femei ca să poată scrie ghidul de agăţat The Game; eu eram prea prost să înţeleg altceva decât articole despre muzică. În textul ăsta mi-am dat seama pentru prima dată că autorii de jurnalism pot să se joace cu tine plasând momeli în text, doar ca să smulgă undiţa la final şi să te lase năuc pe mal. Citiţi și fiţi atente la cutia de Pringles.
Gary Smith, Rapture of the Deep (Sports Illustrated, iunie 2003)
Mare scofală – un text cu scanfandri, mi-am spus când l-am primit temă la cursul de Advanced Reporting. Apoi am citit subtitlul și am plonjat în text: „Copleșiţi de iubire – pentru risc și pentru celălalt – doi dintre cei mai buni scufundători liberi au coborât până la limitele sportului lor. Doar unul s-a întors.” Gary Smith este cel mai bun povestitor american despre sport și nu-mi e rușine să recunosc că plângeam cu sughiţuri când am ajuns la sfârșit.
Jonathan Goldstein, Buddy Pictures (This American Life, ianuarie 2002)
Cine mă cunoaște știe că pentru mine This American Life e cel mai bun produs media de pe planetă. E un show de radio care spune povești contemporane în diverse forme jurnalistice – de la reportaje la eseuri – și surprinde prin ele adevăruri fundamentale despre condiţia umană. L-am descoperit pentru că mă bătea șefa mea la cap să-l ascult; ăsta s-ar putea să fie primul episod care m-a lăsat fără glas. Povestea pe care v-o recomand – despre cel mai bun mesaj de telefon lăsat vreodată – e o dovadă că fiecare avem povești fantastice în trecut și că le putem reconstitui dacă insităm.
Gay Talese, Frank Sinatra Has a Cold (Esquire, aprilie 1966)
Când a trebuit să citesc prima oară acest text, m-am speriat de lungimea lui. Cine vrea să citească peste zece mii de cuvinte scrise în 1966 despre Frank Sinatra? Apoi am înţeles – Gay Talese a stat câteva săptămâni după un artist care refuza să-i acorde un interviu și după o muncă migăloasă de observaţie și discuţii cu oamenii din jurul lui Sinatra a reușit să scrie un portret care sună a literatură, cu excepţia faptului că totul e adevărat. E considerat de multă lume cel mai bun portret jurnalistic din toate timpurile.
Robert Kurson, Into the Light (Esquire, Iulie 2005)
Puţine lucruri m-au dat peste cap ca povestea lui Michael May, un tip orb căruia i se oferă șansa să se opereze ca să-și recapete vederea pe care o pierduse când avea 3 ani. Normal că se va opera? Sau nu? Ăsta e thrillerul prin care te poartă autorul, îmbinând povestea unui personaj senzaţional cu știinţă și jucându-se cu emoţiile cititorului până la ultimul cuvânt. Poate și mai important e că textul devine mai bun cu fiecare recitire.
DoR #8 vorbește despre realităţi alternative și oamenii care le întrupează. Pe tripla copertă sunt trei femei care, într-un fel sau altul, au scurtcircuitat modelul „așa am făcut până acum” și propun soluţii proprii.
Ada Milea a cântat și-a protestat până când a decis că vrea mai degrabă să creeze ceva – nici teatru, nici muzică – prin care să dea mai departe ce o face pe ea fericită. Ana Bănică și-a găsit menirea de cetățean prin artă și activism, evitând siguranța unei slujbe de la nouă la cinci. Lucia Maria Popescu a postat pe YouTube clipuri în care cântă pe balcon coveruri după The MOOoD, iar astăzi e o viitoare voce importantă.
Mai multe despre Lansarea DoR#8