5 spirite malefice din folclorul românesc

Lumea asta nu-i a mea,
Cealaltă nu-i așa.
Lumea asta-i cum o vezi,
Cealaltă cum o crezi.
(vers popular)

E simplu. Iei cel mai negru spirit din lumea asta, îl faci personaj de poveste, îi dai un nume și arme cu care să poată fi învins. Apoi dai povestea mai departe, să fie citită de cât mai mulți copii. Ei încep să creadă în entitatea pe care tu tocmai ai reinventat-o și ajung să dea viață unui hibrid (asta se mai numește anihilarea spiritului rău prin reinterpretare). Or spiritele sunt energii care se hrănesc cu energii: când energia se transformă din teroare și frică de moarte în reverie și aventură, spiritul suferă o mutație. E ca și cum am afla că la origini Zâna Măseluță umbla cu un clește mare și roz după ea și smulgea dinții oamenilor noaptea. Pățiții se trezeau cu memoria ștearsă, sânge în gură, și fără bani sub pernă. Aceștia, văzând că nu o pot opri, au transformat-o în personaj de poveste. Și așa a devenit Zână Măseluță generoasă și cu intrare numai la posesorii de dinți de lapte. Și, încet-încet, limitele impuse de povestea deja cunoscută de toți copiii s-au transformat în granițe de netrecut pentru ea. Sau, mă rog, aproape de netrecut.

1. Un exemplu clasic, Sîntilie are un trecut cel puțin problematic. Acum îl știm doar ca stăpânul ploii și al norilor, al tunetului și al vânturilor. Dar se povestește că pe vremea când trăia o viață normală, de om așezat la casa lui, se întâlnește într-o zi cu Diavolul, care îl minte că soția lui doarme cu altul. Fără să se mai îndoiască, Sîntilie taie capetele părinților care veniseră la el și dormeau în șură. Greșit. Cam pe aici trebuie să se fi născut regula cu minimum două surse pentru orice zvon.

Așadar Sîntilie se pocăiește și la finalul a trei ani de rugăciuni, Dumnezeu nu numai că îl iartă dar îi dă și trăsnetele și fulgerele în puterea lui. Sîntilie pleacă deci la drum să îi pedepsească pe oamenii răi și pe Diavol. Numai că este atât de copleșit de resentimente încât, dacă simte un om rău într-o mulțime de 100, dă cu fulgere de-i căsăpește pe toți. Preventiv. Un fel de Dexter fără cod, cu arme de distrugere în masă.

De teamă că Sîntilie va trăsni toți oamenii de pe pământ înainte de vreme, Dumnezeu intervine și îl lasă ciung de mâna dreaptă, îl asurzește sau, în alte variante, îi scoate un ochi. Cu alte cuvinte, incineratorul șef, care oricum nu stătea bine cu nervii, acum are ori centrul de greutate dezechilibrat din cauza lipsei brațului, ori e chior. Și aici intervin oamenii. Pe principiul ‘voi l-ați făcut, voi să aveți parte de el’, Sîntilie apare în basme, păcătuiește, se căiește și apoi este trimis în cer să omoare draci. Pentru că, uneori, cea mai simplă metodă de a rezolva o problemă este să pasezi pisica.

Lucrurile stau altfel când avem spirite cu misiuni mai puțin generale.

2. Zburătorul nostru, de exemplu, a fost la începuturile lui un criminal hard-core. Ce romantism, ce lugu-lugu sub clar de lună? Nu, tăticu’, înaripatul nostru le ardea sistematic și brutal, seară de seară, până când le omora. Scrie și în dicționar: „Dezlănțuirea erotică e plină de patimă, fiindcă Zburătorul nu se mulțumește numai să glumească și să sărute, ci strânge în brațe cu putere, mușcă, bate și chiar frige câteodată, până ce o omoară.” Să fim bine înțeleși, e long running horror porn. 4 sezoane de Irréversible.

Se pare că individul, în timpul vieții, a fost respins de o femeie iar după moarte spiritul lui a rămas pe pământ să se răzbune. Pe toate femeile. Nasol. S-au inventat leacuri și descântece. Se mai mergea și pe intimidare cu un cuţit înfipt în bătătura uşii și încă patru cuţite în cruciş în pereţii hornului. Nimic n-a funcționat până la poveștile care au făcut tot posibilul să-l lobotomizeze pe maniac. Zburătorul a devenit un romantic incurabil, capabil de dragoste sinceră și vorbit în versuri. Pe principiul paharului pe jumătate plin: dacă muți lichidul într-un pahar mai mic, nu mai e loc de altceva.

Asta când vorbim de un singur spirit. 

3. Ielele umblau tot timpul în grup și erau niște intrigante mici, sexi și răzbunătoare. Cu zale pe piept și clopoței la picioare, voci de îngeri și unduiri de zeițe, gagicile o ardeau prin luminișuri, pe marginea unui lac sau la o răspântie de drum. Acolo puneau de petreceri exhibiționiste cu circuit închis. Și orice nefericit care se nimerea prin zonă și rămânea să caște gura, și-o lua grav. Ceea ce e dubios dacă stai să te gândești că o gașcă de fete se pun să danseze și să cânte în mijlocul drumului și pedepsesc trecătorii pe principiul „ne-ai văzut, acuma suferi”. Se spune că dacă trecătorul neștiutor era atât de neinspirat încât să se prindă în dansul lor, Ielele îl luau cu ele în cer iar la final îl coborau pe pământ schilodit și smintit. Pe viață. Și nu era doar o problemă de socializare forțată. Cică Ielele paralizau, muțeau sau poceau și pe cel care făcea zgomot lângă locul lor de dans, pe cel care le auzea cântând sau le spunea vorbe urâte. Adică niște muieri imposibil de mulțumit și greu de evitat.

Drept pentru care, bărbații s-au supărat, au pus mână de la mână și fantezie de la fantezie și le-au transformat pe Iele în zânele din basme. Acestea se joacă, ademenesc, înșeală dar, până la urmă, cea mai frumoasă dintre ele tot se lasă prinsă de Făt-Frumos. Căci dacă avem femeia ca obiect de seducție, aceasta trebuie să se mai și împiedice din când în când.

Dar doar atunci când femeia e frumoasă.

4. „Urâtă, înaltă cât un arbore și groasă cât o bute”, Joimărița venea noaptea, mai ales joi spre vineri, uneori numai înainte de Paști, pe la femeile leneșe. Dădea ocol casei și, când găsea o fereastră deschisă, se prelingea înăuntru strigând: „Câlții, câlții, tors-ai câlții!?! Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!!”. Un fel de domnișoara aia care se scurge din televizor în Ringu, imediat după ce-și dă părul din ochi și se apucă de treabă. Doar că ai noștri nu dădeau CUT imediat după intrare.

Au rămas multe povești cum că Joimărița zdrobea fără milă degetele fetelor prinse joi seara cu munca neterminată. Pentru mai multă diversitate, uneori le ardea unghiile în jăratec. Iar pe cele pe care le prindea lenevind în ziua de joi, le răpea, le ducea la ea acasă și le mânca.

Ca dovadă că oamenii chiar o luau în serios, nici măcar basmele nu reușesc să o domolească. Joimărița devine doar mai credulă și poate fi dusă cu vorba sau păcălită. De unde vedem cam cât ține românul la libertatea de a fi leneș joia. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Oricum, aici producția în masă ne-a scăpat. Obsedată fiind de lână, cânepă și fuioare, Joimărița a rămas rapid fără obiectul muncii.

Ce te faci însă cu spiritele rele care nu sunt legate de vreun obicei?

5. Strigoii sunt spiritele rămase după copii și oameni nebotezați sau părăsiți de părinți. Aria se lărgește la nevoie cât să acopere oamenii răi, cei care s-au sinucis, vrăjitorii, hoții sau cei care și-au vândut sufletul diavolului. În mare, cam tot ce intervine dogmelor religioase. A se citi: o adunătură de zombie certați cu legile Domnului.

Unde probabil pe vremea aia nu se știa că singura metodă de a opri mortăciunile este să le faci terci creierul. Asta sau românii, împinși de spiritul slavon, au vrut neapărat să complice lucrurile. Oricum, cele mai populare metode de a scăpa de un strigoi erau: „i se bate mortului un par cu vârful înmuiat în usturoi drept în inimă, dar mai adesea mortul e dezgropat și i se fierbe inima în vin sau e străpunsă cu o andrea, sau e spintecat cu un cuțit, tăiat bucăți și îngropat din nou.” Alteori mortul era ars sau disecat și oamenii se afumau la ficații lui.

Puse cap la cap, lucrurile stau cam așa: cei care se băgau la așa o exorcizare sigur se încadrau ca oameni răi, vrăjitori, hoți, sadici și câte mai altele. Deci sigur ajungeau strigoi după moarte. Așadar, moartea unui strigoi generează alți strigoi. A se citi: apocalipsa!

E adevărat că în basme strigoii de fiecare dată mor la final sau pierd întrecerea. Dar la fel de adevărat este și că ritualuri de tipul celui de mai sus se tot întâmplă, chiar și în ziua de azi. Cu alte cuvinte strigoii încă sunt în proces de facere.

***
Text - Crăița Nanu știe pe de rost toate versurile de la Jesus Christ Superstar, dar n-are pic de voce. A citit toate cărțile de Terry Pratchett, dar încă nu știe cum să le ecranizeze. E înnebunită după filme horror, dar se teme de fantome. Crăița mai bea ness rece, frecat cu mult zahăr și, din când în când, manâncă sushi cu Ioana Pelehatăi. În rest, lucrează în producție pe la filme și festivaluri și mai scrie în stânga și-n dreapta.

Ilustrații - Marika Mihalache are fix 25 de ani, o pasiune nebună pentru desen, zăpadă şi oameni frumoşi. A absolvit Liceul de Artă din Constanţa - secţia Grafică, a terminat facultatea de Arhitectură de Interior Ion Mincu la Bucureşti, apoi şi-a făcut bagajul către Barcelona pentru un master de Retail Design şi Branding (Elisava). Momentan lucrează freelance, făcând atât design, cât şi ilustraţie.