A doua vară la Electric Castle

Electric Castle se poate spune că a pus o cărămidă de temelie la ceea ce urmează a deveni o oarecare cultură festivalieră autohtonă, modelând pe structura occidentală de eveniment de anvergură posibilitățile locale din Cluj. Aproximativ 25.000 participanți au venit zilnic la festival, deși vremea a cam încurcat socotelile tuturor până sâmbătă, când a fost o zi cu adevărat plăcută.

Deși organizarea de anul trecut a fost mai eficientă în segmentul predării unui badge de presă sau de artist, se poate pune și pe seama traficului mult mai ridicat de vizitatori o oarecare dificultate în acest sens. Prețurile au rămas accesibile (asta dacă nu cercetezi pretențios o porțioară de humus de nu mai puțin de 2.5 tokenuri, adică 15 lei), sonorizarea a fost fidelă (mai ales la acturile cu experiență și putere la capitolul live) și atmosfera, la fel de relaxată cum o știam.

Anul ăsta am înțeles și mai bine utilitatea zonelor alternative din afara scenei centrale. În afară de promovarea DJ-ilor locali, mă refer la avantajul de a te putea retrage într-un spațiu mai intim dintr-o energie cumulată într-un public de câteva mii de oameni. Pajiștea din fața scenei a devenit cam neîncăpătoare la Thievery Corporation și la Bonobo. Deși am simțit din spate lipsa unor ecrane, eventual, ca să înțeleg ce se petrece pe scenă, am apreciat că scena nu era aglomerată pe vertical cu bannere, capitol la care Electric Castle știe să gestioneze brandingul ca să evite excesele.

La festival, a fost cu de toate: aglomerație pe drum, bulibășeală la autocar, taximetrist prietenos care negociază pentru tineri cu buget limitat, polițiști care caută DJ-ii în dreduri după iarbă, badigarzi mai mult sau mai puțin prietenoși, focuri de artificii și semnal la telefon ca în noaptea de Revelion. Am învățat niște lecții importante anul ăsta: cea mai bună cazare din toate punctele de vedere e prin Bonțida, dacă ai baftă să prinzi o combinație care să te scutească de intemperiile vremii și de stresul drumului, iar dacă totuși stai în Cluj, lecția este că se vine pe zi, pe după-amiază. În orice caz, de camping nu s-a plâns nimeni.

Muzical vorbind, Die Antwoord, speranța mare a ediției pentru mine, a fost o experiență aproape fadă - un fel de „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Am mai pățit asta cu The XX: sunt exemple de act-uri care se aud excelent din studio, dar la capitolul live, interpretarea lasă mult de dorit. A, da, a fost cu vibe de rave și evident, ca fan, ești dispus să treci peste asta, dar adesea act-uri mai puțin populare sunt de mult mai mare calitate muzicală - și nu performativă. M-au impresionat, în schimb, Foreign Beggars, pe care i-am mai văzut într-un show mic, de club, în București, dar care sunt extrem de energici și au skill-ul de a solicita feedback de la public, chiar dacă acesta nu e total familiarizat cu performance-ul lor. Au avut o grămadă de negative cu un sound fix de 2014, respect.

Thievery Corporation au cântat frumos și mult (atât de duios încât bisurile au avut loc în urma unei cereri în căsătorie pe scenă), iar la Bonobo m-a încântat fidelitatea performance-ului live față de cum știu că sună piesele înregistrate. M-am distrat ca de obicei la C.T.C., pentru că băieții sunt (sau cel puțin par) atât de relaxați de fiecare dată, încât dau glume după glume și sunt fresh și energici chiar și când îi presează timpul, fără să renunțe la umorul inconfundabil (preferata mea, încă de la cypher-ul BroNews: „bărbați de treij`de ani, mâna pe portofel”). Deliric a urcat apoi pe scenă pentru Ambrozie, alături de Silent Strike - care a cântat în formula live alături de Ursu la bas și Norbi la tobe, un concert care a unit intensitatea electronică în sinergie cu sunetul însuflețit de instrumente. Am mai poposit la Vlad Dobrescu, unde era silent disco și mi se părea atât de amuzant să aud cum fredonează oamenii piesele pe care le aud în căști într-o liniște totală! M-am mai oprit și pe la Jijian, unde mi-am amintit cu drag că mi-e dor de un party ca pe vremuri, cu aerobic pe pătrime.

La anul sper să pot prinde mai în tihnă un locușor la una din saltelele din jurul iazului sau să pot participa la turul ghidat al castelului, asta dacă e și vremea un pic mai prietenoasă și nu va deveni prea intimidantă mulțimea participanților. M-aș bucura și de o infrastructură mai eficientă la nivelul transportului și dacă tot nu vrea telefonul, o să trec la un SIM dintr-o rețea mai prietenoasă cu zona Bonțida! – Dana Begheș
_

Elanul care mă împinge să bifez vara asta toată muzica live de care îmi pasă m-a împins, a doua oară în aceeași lună, pe lungul drum al Clujului. Lung la modul 10 ore, ia-ți cafea/alcool, nicotină și soundtrack să te țină. Oricum, știi și tu că e lung, da’-i frumos, și merită, și să vezi ce mișto e la castel și, come on, nu pot să nu ajung nici de data asta la Bonobo sau la festivalul după care-a suspinat cu afterglow tot Bucureștiul juma’ de vară anul trecut. Booon. Păi, hai.

Hai cu plusurile:

Da, castelul Banffy e superb. Atât. Uită-te la poze, adaugă lumini, niște artificii în punct culminant de noapte, un pic de fum, ziduri medievale, iaz, pajiște, apus, leagăne, hamace, nori de furtună, lasere, jumătate dintre cunoscuții tăi din Control în țoale de festival, concurs de dirt freestyle, trambuline, bere, shoturi. Îți ies exact clișeele alea cu care te ard degetele să dai check-in pe Facebook. Monument istoric, updatat la prezent? Avem.

O fi fost iunie, dar temperaturile de noapte din Cluj nu știu asta și puțin le pasă de confortul termic al regățenilor – ceea ce e OK, când ai ce să faci indoors. Nu cred c-o să mă plictisesc prea curând de tripul asumat de „hai să nu ne luăm deloc în serios” de la silent disco. Și cursanții workshopurilor de DJ-ală de la Artskul știu cu muzica de noapte, weekend, post-concert, combinații, afterparty-care-nu-se-termină-niciodată.

N-am stat mai mult de 10 de minute la coadă la nimic: jetoane, budă, mâncare, silent disco, nimic... Recordul a fost o coadă la bus, științifico-fantastic de civilizată, pe la 3 dimineața. Dacă n-auzeam dulcele grai transilvan în jur, m-aș fi întrebat când am greșit drumul spre Croația/Ungaria/Germania.

Lipsește panica de „nu e voie să intri cu aparat foto”. Salut, e 2014, în 4 zile o să ai oricum 124.534 de poze cu hashtag pe net – și asta e bine pentru festival. Ce bine că Electric Castle pare să fi înțeles asta.

Mixed feelings:

Am pierdut seara 1, cu zef-ul ei cu tot, și, sunt convinsă, cu mai mult sclipici inaugural decât seara 2. Am ajuns cam pe la Thievery Corporation. La Bonțida, adică-n Vama Veche, plin sezon, ține-te după dâra de pahare de plastic aruncate pe jos ca s-ajungi la zona de festival. Nu, Electric Castle nu e un festival eco (decât în comunicare).

La fața locului și strict pe gustul meu, line-upul a oscilat valoric. Cam ca visualizationurile de Winamp, v 7.2. Da, m-am simțit bine la Bonobo; am dansat încontinuu la Dub FX; ce mișto e Silent Strike cu live band; apoi Ada Kaleh, Karpov Not Kasparov, K-Lu. Dar o să mă opresc aici.

15 lei pentru fiecare intrare în parcare. 15 lei un pahar de vin. Lăsați.

Bonus:

Caseta cu muzică românească circa 1997, în unul dintre busurile înapoi spre Cluj. 3rei Sud Est și Genius merg blană după Bonobo, mai ales când pe marginea drumului ți se desfășoară sub ochi un șir nesfârșit de mormane de mici, copane, cârnați. Electric Eclectic Balkan Castle, încă nu mă îndur să tai brățara. – Ioana Pelehatăi

Fotografii de Claudiu Popescu