Adam şi Ana

Nu mai pot duce loviturile constante care mă împing din scaun pe scenă şi apoi la buza scenei, gata să cad, şi înapoi în scaun; simt că m-am întors pe dos şi mă uit la mine şi văd cât de tare-mi bate inima.

Acum zece ani se întâmplau multe schimbări în viața mea şi multe dintre ele, neprevăzute. Cam atunci s-a gândit a mea mamă că ar avea mai multe de caştigat (şi implicit eu) dacă ar face scurte călătorii prin vestul Europei. Aşa că şi-a făcut valizele şi mi-a lăsat responsabilitatea de a mă crește singură. M-am agățat de ideea sigură că, învăţând şi numai învăţând şi făcându-mi riguros temele, voi ajunge să râd la urmă. Oricum nu prea ştiam să îmi ridic nasul din cărţile de şcoală. Stăteam cocoşată peste caietele mele, îmbrăcate în coperte roşii gumoase și făceam teme ore-n şir. Citeam mult, dar totul îmi era oricum străin şi nu mă oboseam să mă gândesc că mi-ar putea servi la altceva decât să îmi menţin nota de 10 pe linie.

La 14-15 ani nu ştiam altceva în afară de drumul de la şcoală până acasă şi nici acolo, nici dincolo nu era bine, pentru că acasă maică-mea mă certa dacă luam 9, iar la şcoală, fetele râdeau de cărarea mea pe mijloc, de sânii mei mici sau că râvneam la cel mai plăcut băiat din şcoală. Eram un copil destul de banal şi urât, cu un vis clar de a deveni chirurg - estetician, dacă se putea - dacă nu, propriul cabinet de medicină generală la parterul unui bloc din centrul Brăilei suna la fel de bine. Oricum, nimeni din familia mea nu terminase nici măcar liceul, iar datoria mea era să colorez peste contur, dar nu în culori foarte stridente.

Cum am rămas deodată de capul meu m-am gândit c-ar fi bine să fac nişte schimbări, din nevoia de a mă revolta contra tuturor responsabilităţilor timpurii. Să fii de capul tău în primul an la liceu, care ar fi primul lucru pe care l-ai face? Mi-am luat o bere Timişoreana la cutie, pentru că până atunci aveam voie doar un păhărel mic şi am jucat pentru ultima oară Warcraft III: dacă tot încălcam regulile cu alcoolul, măcar să nu „îmi pierd timpul cu prostii”. Al doilea pas a fost să nu merg direct acasă de la ore, ci să mă mai plimb pe străzi. Și să îmi cumpăr ţigări. Pe vremea aia erau pachete de 10 ţigări la 5 lei, și gata gustarea pentru şcoală: o cutie de Cola şi un Pall Mall albastru de 10. În fiecare zi, ieşeam de pe strada liceului, mergeam pe o bancă în Piaţa Traian şi fumam cu un aer boem, uitându-mă la o clădire care mă ducea cu gândul la Paris. Nu fusesem acolo şi văzusem poze puţine, dar aşa îmi imaginam eu că ar arăta din romane.

Stând acolo am dat cu ochii de un afiș care anunţa premiera unui spectacol de teatru, Adam Geist. Se făcea că mai aveam bani de pachet, economisiţi fără vreun scop anume. Zis și făcut. Mi-am luat bilet la teatru şi am fost foarte mândră de mine: aveam planuri pentru vineri seară. Acum că mă gândesc ar fi fost cam greu să nu mă tenteze să merg când pe afiş erau Emilian Oprea şi Cristian Popa, pe jumătate dezbrăcaţi.

Nu mai fusesem niciodată la teatru, e lesne de înţeles.

Stau în faţa teatrului în mulţimea de oameni mari, cu un gol în stomac şi o ameţeală cruntă, dar continui să trag cu nesaţ din ţigară. Ţigara e pe terminate şi vreau să o azvârl c- un bobârnac, ca-n filme, dar reușesc să o arunc pe mine. După mişcarea asta, intru repede în teatru, ruşinată. „Dumnezeule! Ce e clădirea asta?” sau ceva similar îmi iese pe gură când ajung în holul acela monumental. N-apuc să casc gura prea mult pentru că plasatoarele mă grăbesc în Sala Mare.

Mă gândeam că ar trebui să văd decoruri greoaie, costume elegante de epocă şi actori foarte afectaţi. Ei bine, în faţa mea sunt cinci sau şase actori, stând pe scaun, cu mâinile pe genunchi, îmbracaţi în negru, care vorbesc fără patos despre moarte. Nu e un spectacol despre jadis, ci despre acum. Nu apuc să mă gândesc prea mult pentru că urmează puli desenate cu creta pe pereţi și băieţi la bustul gol cu mâna în pantaloni. Adam se plimbă pe scenă c-un sul de hârtie igienică, stă pe vine şi apoi – „Stai, STAI!”

Începe o coregrafie cu bărbaţi în fuste lungi şi negre, înlănţuiţi, şi un om care încearcă să scape; mă trezesc că dau și eu din picioare, de parcă aș fi în mijlocul lor. Marea mea mirare totodată este, de ce înţeleg? Şi mai apoi înţeleg bine ce înţeleg? Mă abandonez așa, la un moment dat, lovită peste faţă, încă o dată şi înc-o dată, de imagini incredibil de puternice, pe care le primesc cu zâmbetul pe buze. Pentru prima oară în viaţa mea, încasez palme surâzând. Faţa lui Adam e lipsită de orice expresie, iar eu zâmbesc în faţa unui spectacol în care oamenii mor fără eleganţă. Şi la urma urmei, de ce ar fi elegant?

Ies din teatru aproape fugind, cu ochii umezi. În partea dreaptă a clădirii pare a fi uşa de la intrarea actorilor. Îmi trece prin cap să aştept acolo să-i iau în braţe pe toţi, rând pe rând, pentru că nu am mai cunoscut pe nimeni şi nimic care să mă ameţească de emoţie. În locul ăla descopăr şi aveam să mai descopăr încă cele mai adevărate stări. Mă simt totuși un pic penibil şi s-a mai lăsat și frigul, aşa c-aleg să îmi continui paşii spre casă, râzând ca o nebună şi plângând în acelaşi timp. Şi deşi întamplarea (sau poate nu chiar) face să mă găsesc mai târziu la aceeaşi masă sau în aceeaşi încăpere cu unii dintre cei care au contribuit la ce mi s-a întâmplat în seara aia de vineri, nu am spus „Mulţumesc” niciodată. Poate pentru că atunci când am dat cortina la o parte mi-am dat seama de ce nu ştiam până atunci şi cât de mult nu ştiam. Ce-am înțeles, însă, este că există un moment în care ţi se arată că ce ştii poate fi şters, anulat, întors pe dos de ceva ce nu ai mai cunoscut până atunci, o forţă de revelaţie dificil sau imposibil de explicat sau de dat mai departe. Munca mea de până acum s-a născut întocmai din ideea de a căuta un mijloc cât mai simplu de a trasmite un mesaj atât de greu. Asta am înţeles eu de la oamenii de pe scândură.

Am dat la o „facultate serioasă”, Limbi şi Literaturi Străine, ca să fie mama mândră de mine. Am jucat şi mai joc, dar mă simt în continuare o impostoare. Ca la 14-15 ani, stau în faţa intrării actorilor după spectacol și le „Mulţumesc”.

Ana este mare iubitoare de e.e.cummings, lucrează de la 9 la 5, scrie ca să treacă timpul şi joacă un copil teribil. Este una dintre protagonistele pictorialului Lecția de skate din Caietele SUB25 #1.