Airfield, a doua ediţie: oamenii festivalului

Ştefania Matache | Andreea Udrea | 09 Aug 2015

Printre concerte, zboruri, parașutiști și artiști, am intrat în vorbă cu oamenii veniți la Airfield.

Joia trecută mă urcam în trenul care urma să mă ducă la Sibiu, unde, pe Aerodromul Măgura, se întindea preț de 40 de hectare Festivalul Airfield, ajuns la a doua ediție. Am plecat cu chef de muzică și dans și m-am ales cu povești și povețe. Printre concerte, zboruri, parașutiști și artiști, am intrat în vorbă cu oamenii festivalului. Deși diferiți, am vibrat în atmosferă la unison. Mi-au povestit fărâme din viețile lor și mi-au vorbit despre temeri, reușite și viitor, apoi s-au lăsat fotografiați. 
  
Cum să curtezi, de la cuplul de fotogenici
I-am ochit de la distanță. Amândoi înalți, frumoși, trendy și siguri pe ei, păreau veniți la festival pentru un shooting de fashion. I-am întrebat care e povestea lor. 
 
Ea: Nu ne-am întâlnit pe Facebook, cum ai crede, ci la o petrecere, vara trecută. Mi-a făcut curte vreo juma de an. 
El: Dar nu m-am străduit foarte tare. Când încerci prea mult, nu-ți iese.
Ea: Da, așa e. Mie mi se pare că trebuie să trăiești în prezent și să te bucuri de lucrurile mici.
 
Călătorii în timp, cu Andrei
Andrei părea că își așteaptă un tovarăș. Cu o bere în mână, se uita absent la copiii care se jucau pe lângă oamenii care le pictau fețele. Părea preocupat, avea un aer melancolic, așa că am intrat în vorbă cu el și am ajuns la subiectul călătoriilor în timp.

Andrei: Dacă aș putea să călătoresc în timp, m-aș întoarce în perioada de acum câțiva ani, când mă dădeam cu bicicleta cu gașca din Sibiu. A fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Cea mai frumoasă amintire de atunci e când am mers la mare ca să ne dăm pentru deschiderea unui bike park. M-am lăsat de biclă din cauza unei fete.
 
Cum ajungi la bicicletă, cu Radu
Se sprijinea de un gard, așteptând să-i vină rândul să se dea pe rampă cu BMX-ul. Afișa o atitudine foarte cool și degajată, iar un grup de puștoaice îi aruncau priviri pe sub ochelarii de soare.

Radu: Am trecut prin patru accidente de mașină și am scăpat teafăr, deși în două din ele șoferii au murit. Asta mi-a dat de gândit, m-am întrebat de ce eu n-am pățit nimic, iar celorlalți li s-au întâmplat lucrurile astea oribile. Până la urmă am trecut la biciclete. Mă dau de doi ani și până acum nu mi-am rupt prea multe chestii.
 
Angi cu flori în păr și planuri de afaceri
Angi și Ioana erau înconjurate de o droaie de copii, gălăgioși și țopăitori, care așteptau ca fetele să facă magie cu bețele de suflat baloane uriașe de săpun. După ce copiii s-au răsfirat, alergând să le spargă, le-am întrebat cum au ajuns acolo.

Angi: Lucrez mult cu copiii, la un atelier care se numește Creative Arts. Îi învăț pe ei și pe părinți să facă lucruri cu mâinile. În ceea ce îi privește pe copii, cheia e să le vorbești ca unor adulți, să îi iei în serios. Apoi se simt importanți și e foarte ușor să te înțelegi cu ei, oricât de răzgâiați ar fi când sunt cu părinții. Mi-ar plăcea tare mult să îmi deschid propria afacere, tot în domeniul ăsta.
 
Tatuaje temporare și poezii, cu Meg
Meg: Mi se spune și Meg pentru că sunt obsedată de Meg White de la The White Stripes. Tatuajul? E temporar, l-am pus cu apă chiar aici, acum vreo două ore, ar trebui să nu-l ating. Nu l-am făcut la întâmplare, e Isis, zeița sănătății la egipteni, și tocmai citisem o carte despre ea, așa că m-am simțit inspirată și de-aia l-am ales. Citesc mult și scriu poezii. Îmi trec multe lucruri prin cap, vorbesc mult, sunt plină de idei și prin poezie reușesc să mă exteriorizez.
 
Ce mai colecționăm, cu Svetlana
Se ducea grăbită și foarte hotărâtă spre hangarul de techno. Mi s-au părut interesanți ochelarii ei turcoaz ochi de pisică și am rugat-o să-mi spună un lucru neobișnuit despre ea.

Svetlana: Am o colecție de mustăți de pisici! (după ce îmi vede expresia, adaugă panicată) Dar nu le smulg, pur și simplu le păstrez pe cele care cad de la cele două pisici ale mele. Poate o să încep să colecționez și de la cele ale prietenilor.
 
Nimic mai bun ca libertatea, cu FIlip
Pe Filip l-am văzut dansând neîntrerupt, de joi până duminică, parcă era pe duracell. Ne-am intersectat la un răsărit și am vorbit despre ce ni se pare important în viață. Nu știu dacă atmosfera de festival era de vină, dar am ajuns la concluzia că e cel mai important să fii liber.

Filip: Uite, eu de două luni am rămas fără job și o duc foarte bine. Nu-mi fac deloc probleme, sunt chill.  Mă simt bine așa și nu mă grăbesc să îmi caut altul.
 
Matli, spiridușul verde-turcoaz
L-am urmărit pe toată perioada festivalului. Apare în toate fotografiile. L-am văzut intrând în discuții, râzând și dansând cu tot felul de oameni. La scena de techno a făcut senzație, mai ceva ca DJ-ii. În ultima zi, cât l-am prins liber, l-am întrebat exact așa: care e treaba cu hainele și verdele de pe față?

Matli: De ce sunt îmbrăcat așa? Păi, fix asta e ideea. Să-i fac pe oameni să se întrebe ce-i cu mine, de ce sunt îmbrăcat așa, așa sunt eu?! Fac parte din asociația independentă de teatru Bis, aici la Airfield facem niște reprezentații, niște parade, iar fiecare din noi e un personaj. Scopul e să-i intrigăm pe oameni, să-i facem să vină și să întrebe care-i treaba cu noi. Încurajăm interacțiunea.
 
Dans și voie bună, cu Iris
Iris a oferit o reprezentație de dans ad-hoc pe muzica celor de la Moonlight Breakfast. Pe undeva prin spate s-a făcut un cerc între oameni. În mijlocul lui dansau ea și partenerul ei, despre care mi-a zis că e cel mai bun om pe care l-a întâlnit vreodată. Apoi am întrebat-o care e povestea ei.

Iris: Povestea mea? Sunt aici, mă simt foarte bine, trăiesc. Asta e, încerc să trăiesc, pentru că sunt foarte mulți care doar respiră și apoi mor. Eu îmi măsor viața în momente.
 
Poți să înveți orice, cu Uțu și gașca
M-am apropiat de ei și, imediat, fetele au început să chicotească. S-au sustras elegant după ce le-am aflat numele - Alina și Simina - , iar eu am rămas să stau de vorbă cu cei doi mustăcioși. Radu n-a vrut să-mi spună decât că e „antisocial. Nu, selectiv social!” și și-a lăsat brațele tatuate fotografiate.

Uțu: Ce fac eu? Păi... am 56 de ani și merg la sală. Iar în rest, mă joc. Îmi câștig existența jucându-mă. Am învățat tot ce știu să fac singur, prin încercare-eroare. Pe vremea când începeam eu să lucrez, nu existau tutoriale pe Youtube, iar Google nu știa să-ți spună cum să faci editare video, de exemplu. Așa că am învățat singur. Până la urmă, dacă îți dau cearșaful ăla de colo și te pun să faci origami din el, găsești tu o cale.
Pin It email