Albumul vieţii (2)

Roots, Sepultura

Era vara lui ’96. Liniște, un soare care nu ierta nimic și ardea și sufletul din tine și o dragoste neîmplinită față de vecina mai mare cu 7 ani decât mine îmi țineau luna iulie vie.

Serile, când începea să devină umbra mai eficientă, luam de urechi casetofonul meu Sharp și împreună cu alți cetățeni, printre care eu eram cel mai mic ca vârstă, ne duceam să jucăm baschet și să poștim beri și lichior Tanita de zmeură. De-abia ieșisem din imperiul Seattle, de-abia scăpasem de Nirvana, Alice in Chains și Pearl Jam și dintr-o dată, într-o după-amiază, stând și atârnând la magazinul unui prieten care practic m-a crescut, vine Teo și-mi dă în mână Roots. Și zice condescendent:

- Na Gicuță , ultimu’ Sepultura !

Iau caseta, fug acasă, derulez și dau play… După 30 secunde mi-am dat seama că ăla este albumul care o să mă facă din băiat, bărbat. Max Cavalera îmi plesnea sufletul cu vocea și Igor, frac’su, urechile, cu tobele. Mai ascultasem eu Sepultura, dar asta era altceva! Era death metal intergalactic, venit din viitor cumva. În viața mea nu mai auzisem tobe care să sune așa. Totul era exact la locul lui și sună mare… Foarte mare! Războiul se terminase! Liniștea se așezase în sufletul meu de copil chinuit de hormoni. Vecina nu mai prezenta niciun interes, soarele nu mai pârjolea. Cea mai tare vară din copilăria mea a avut ca soundtrack albumul ăla. De atunci, de fiecare dată când mijește vara, îmi iau frumos CD-ul cu Roots și iau drumul Țăndăreiului. Vecina s-a măritat, are 3 copii, dar nu mă mai interesează asta, încă din vara lui ’96. [Gojira]

Grey Oceans, CocoRosie

Ca toată muzica aia care-a contat, Grey Oceans a venit toamna. S-a aciuat și a rămas (și încă—) în prea mult fum de la prea multe țigări, într-o mașină. O jumătate de mașină.

with nothing to flaunt but my loneliness

Ce țigări? Kent lung, deși nu prea aveam bani. Tot anul ăla n-am prea avut bani. Tot anul ăla ai fost obosit. Tot anul ăla m-am simțit vinovată (și încă—), pentru că alesesem să plec prost dintr-o bucată mare de viață.

she’s the one who made you wild

Despre ce era vorba? Despre iepurii Ioanei Moldovan, pentru că ție îți plac iepurii și nouă ne place Ioana Moldovan—până a început să mi se pară că acum o să sară unul în fața mașinii, o să-l călcăm și o să trebuie să-l omorâm, să-l îngropăm, să fugim. Noaptea, pe șoseaua de la Clinceni spre București. Ce căutam la Clinceni? O crâșmă în care să bem o cafea.

weary, exhausted from flames of light

Și era exact așa: paranoia, fericire, fum, întuneric și drumuri. Era așa: nu mai eram mică & proastă și știam că-i o fericire de-aia care se termină prost, dar eram al dracu’ de curioasă să văd cum. Era, așa, o îndrăgosteală între ciudați. Era (și încă—) cântată pe voci mici, fără noimă, cu fascinație, cu obsesii, din altă lume, cu pseudo-coșmaruri, cu termen limitat. [Ioana Pelehatăi]

Fallen, Evanscence

Și fata asta frumoasă și somnambulă cădea în gol, în timp ce striga cu o voce puternică „bring me to life”, iar chitarele zdrăngăneau. Era 2004, și Evanescence intrau puternic pe val.

Sunt vreo 5-6 caiete din clasa a X-a pe spatele cărora, cu litere scrise apăsat, cu pixul negru, înșirasem versurile de la My Immortal. Posterele îmi împânzeau șifonierul și pereții, televizorul duduia la maxim pe melodiile lor, și am făcut pe dracu-n patru să am CD-ul în original, primul de acest fel în lungul meu șir de obsesii muzicale, adus tocmai de peste ocean, de mătuşă-mea. Până în ziua de azi, e zgâriat și sfânt. Am trecut și prin revelații cu ei, și prin războiul anti-Nightwish, și prin dezbateri legate de pronunția numelui (evăn-esăns!). Cele 11 melodii mi-au bifat, la 16 ani, tot spectrul de emoții, mi-au stârnit imaginația pentru compus versuri obscure, și aproape mă convinseseră, pe atunci, că o să ajung un mare rockstar, ca ei. [Larisa Baltă]

Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death), Marilyn Manson 

Știam că e ceva, o licărire mică și latentă, jos undeva, sub stomăcel. M-a găsit el pe mine și nu, nu e Pink Floyd. Este vorba despre Holy Wood, din 2000, al lui Marilyn Manson, textierul meu preferat. Este un album atât de vechi. Este un album atât de bun. Este atât de atemporal, încât circulă în viața mea când vrea el. Este cel mai tare album din toate timpurile, o culegere de versuri și o colecție de proiecții mentale fără cusur a tuturor demonilor pe care trebuie să îi îngurgităm zi de zi, cu care trebuie să trăim în permanență și pe care trebuie să îi și scuipăm. 

I saw that pregnant girl today
she didn't know that it was dead inside
even though it was alive
some of us are really born to die
(Valentine`s Day)

Păi asta e frățioare esența vieții. Suntem o rasă jenantă și avem o viață lipsită de sens. Ăsta e apogeul muzical la care poți ajunge când ai 13 ani și o personalitate puternică.

Tot albumul mi se părea plin de adevăruri coerente și culmea: găsesc în continuare că dintre cele 38 materiale discografice ale lui Manson, este cel mai închegat fragment de industrial/alternativ metal. Și nu, nu mi-a păsat niciodată cum arată Brian și cum l-a deconstruit estetic pe Marilyn, am trecut de marketizarea sa artistică și de ce face prin concerte: tot mi se pare cel mai SMart bărbat din mainstream-ul american și un motiv să mai iert țara aia – și aici a vorbit vocișoara mea teribilă de la 13 ani din gura de aproape 25. [Dana Bergheş]

The Cat Empire, The Cat Empire

Când aveam vreo 17 ani eram într-un apogeu de curiozitate muzicală, îmi cumpărasem niște monitoare de studio și nu mă puteam dezlipi de ele zile la rând. Nu vedeam bine de la câtă vreme stăteam în fața monitorului, vâslind din album în album. Ai mei, care de obicei mă necăjeau că-s toată ziua plecat au început să se-ntrebe de ce stau numai în casă.

Așa c-am început să organizez niște party-uri numite ostentativ Funked up nights în singurul club din oraș în care se-aduna lumea mai deschisă către muzică nouă, și să le sucesc mințile. În una din seri mi s-a cerut să pun o piesă magică, o piesă care amintea lumii că trecutul e trecut, oricâte vieți ar include el: The Cat Empire – The Lost Song. Atât a fost.

Luni mai târziu trecusem de grozav de multe ori prin toată discografia și toate live-urile încântătorilor australieni din Imperiul Pisicii. A fost prima dată când absolut nici o piesă din întreaga discografie a unui proiect nu m-a lăsat fără o bucată-n plus în inimă. Și totul a început de la albumul intitulat chiar așa: The Cat Empire.

Încă mai ascult piesa The Crowd, și toarnă de fiecare dată energie cu găleata în mine. Îmi amintește, oricât de clișeu ar fi, cât de faină e viața. Știu și s-o cânt la chitară, și eu chiar nu știu să cânt la chitară. Aș exagera şi să spun că oamenii ăștia extraordinari au găsit sensul vieții. Îl poți auzi în fiecare piesă a lor. [Nerub]

Decksandrumsandrockandroll, Propellerheads

Pentru că m-a făcut să îndrăgesc beat-ul şi să dansez în loc să dau din cap. [Radu Moldovan, tobe electronice, Robin and the Backstabbers]

Enema of the State, Blink-182

Până atunci nu mai studiasem un CD cu atâta intenție, însă faptul că era practic furat făcea din el un obiect de un magnetism aparte.

Eram în sufrageria prietenului meu Deiu, așezati unul lângă celălalt pe canapea. El reușise să învețe marea parte a versurilor și acum era rândul meu. Împrumutase CD-ul de la cineva cu mai mult de o săptămână înainte, cel mult „pentru o zi sau două”. („Oricum nu știu cât îl asculta“.) Niciunul din noi nu mai avusese înainte un album doar al lui. Abia începuserăm gimnaziul. Era un lucru mare.

Când am ajuns, deja mergea – un zgomot plăcut, rapid, care părea potrivit. Am luat loc, și ca la o operă la care întârziasem puțin (nu că mai fusesem vreodată la operă), mi s-a arătat unde se ajunsese cu versurile pe cărticică. Fără întârziere, mi s-a cerut participarea. Știam engleză, așa că n-am avut probleme, și muzica era destul de zgomotoasă cât să pot să cânt cam cum vreau eu. Curând a devenit irezistibil. Încă e.

În pauze, după ce îmi câștigasem privilegiul de a ține și eu albumul în mână, m-am uitat la poza de pe versoul foii desfăcute. O serie de bărbați fără tricou care așteptau la coadă într-un cabinet. Patru dintre ei tatuați, cu siguranță cei responsabili pentru hărmălaia minunată din boxe. Pe copertă, o asistentă tatuată și ea zâmbește șiret în timp ce își trage pe mână o mănușă de latex. Pe halatul ei alb are cusut un însemn pe care scrie blink-182. Albumul se numeşte Enema of the State. Nu-mi spunea multe, în engleza mea nu se număra și cuvântul “enema”. Dar important era că, stând acolo pe canapea lângă Deiu, simțeam ca și cum fusesem scos pentru prima dată din propria mea viață și aruncat în a altuia printr-o fereastră deschisă larg privirilor, o fereastră pe care puteam să o iau de acum peste tot. Și ce geam! Când prinzi cu colțul ochiului privirea cuiva care se uită la același peisaj din ziua aceea, vă uitaţi unul la celălalt, vă uitați înapoi la fereastră, știi deja tot ce e de știut, și zâmbiți. [Vladimir Proca, tobe, Robin and the Backstabbers]

Airbag/How Am I Driving?, Radiohead

Eram clasa a X-a. Îi descoperisem de vreun an pe Radiohead şi îmi plăceau deja foarte mult. Pe vremea aia era cu schimburi de casete şi fără internet, iar în Buzău era cu atât mai greu.

Mergeam eu într-o zi pe stradă printre tarabele de CD-uri şi casete bulgăreşti, mai-mai să-mi iau un evergreen balads de ciudă că nu era nimic mai acătării. Şi hop un exemplar cât se putea de original cu ditamai bookletul şi tot ce se cade dintr-un EP Radiohead, care stătea calm între Jessica Jay şi E-Type. Îl întreb pe dude ce-i cu CD-ul ăla şi îmi zice că dacă-l vreau mi-l dă mai ieftin, că are doar 6 cântece.

Nu cred că am mai ascultat altceva câteva săptămâni. Era perfect: pe lângă Airbag mai erau cinci cântece noi de care nu mai auzisem, unul mai bun decât altul, un milion de referinţe antiglobalizare (că aşa era moda pe vremea aia), chiar şi un sondaj de marketing la mişto. Ce mai, m-a dovedit.

Nu îl mai ascult aşa des, dar trebuie să mărturisesc: îl am şi acum în maşină. [Florentin Vasile, chitară, Robin and the Backstabbers]
» citeste mai departe