Albumul vieţii (4)

James Blake - James Blake (2011)

Trebuie să încep prin a spune, cu riscul de a părea un meloman arogant, că pasiunea mea pentru muzică și wanna-be-ocd-ul au rezultat, în ceea ce mă privește, într-un iTunes foarte organizat format din 625 de albume (azi, 29 septembrie 2016) la care sunt precizate toate detaliile, de la artist, la an, gen și artwork. Un lucru important în această utopie a organizării este faptul că fiecare piesă și, ulterior, album, trebuie rateuite între una și cinci stele –mă rog, în general cele sub 3 stele sunt șterse. Faptul că am acest „sistem de notare” m-a făcut să fiu măcar parțial conștient în legătură cu ceea ce-mi șochează gusturile în materie de muzică. Așa cred că aș putea ajunge la unul din albumele care face parte din cele „perfecte” (5 stele); situat în iTunes undeva între Inner City și Jimmy Edgar este primul album al lui James Blake, se numește tot James Blake, iar de fiecare dată când am încercat să-l etichetez cu un gen, nu am reușit. L-am descoperit în clasa a 9-a împreună cu niște amici. Inițial, m-a lovit Limit to your love, bineînțeles, eram fascinat de cum se auzea pe căștile mele noi; dar după am ascultat și restul albumului și mi-a resetat aproape total plăcerile muzicale. Un album care chiar și după 5 ani de la lansare și cel puțin 2 ani de ascultat la el isteric, mi se pare la fel de complex, echilibrat și, în unele mooduri, poate chiar surprinzător.

P. S: Fun fact: iTunes-ul zice că am 12.3 zile de muzică de ascultat continuu. (Tudor Paul-Bădescu) 

Treasure - Cocteau Twins (1984)

Fără false pretenții de guru muzical, critica artistică fiind de competența altora, am să vă prezint albumul vieții mele, cu cuvintele pe care le am în buzunar. Treasure, de la Cocteau Twins. Un album atât de eteric și de bine legat, în care fiecare piesă poate fi lejer scoasă ca single, nefiind nici vorbă de vreo umbrire din partea alteia, mai ales pentru că ele sunt foarte diferite între ele, deși sunt legate de același concept și idee. Albumul este o capodoperă și mă încumet a-l numi cel mai bun al trupei, album care a și dat ulterior sintagma despre trupă că ar face „muzică de îngeri”, este de departe un must hear, măcar pentru artiști, ca să nu fim răuți și să bulversăm toți votanții PSD, ca să zic așa. E un album care se adresează inițiaților, ca de altfel toată opera muzicală a trupelor cult, precum sunt și CT. Ivo, piesa de început, te bagă direct și brutal în subiectul parcă ascuns pe fundul oceanului al albumului, care aproape că miroase și are gust, atât de puternic imprimându-se atmosfera de plutire în aer pe care piesele o au. Pare aievea, scos dintr-un film despre zâne zombie și cai zburători și, deși pare că atinge cerul într-o limită a nebuniei versurilor, care, de fapt, sunt majoritar gibberish, este un album foarte bine și temeinic făcut, imprimând personalitățile unice ale membrilor trupei în absolut fiecare sunet. E un album de care, odată îndrăgostit iremediabil, simți că nu vei scăpa nici pe lumea cealaltă. Pare blestem și ar fi, dacă nu ar fi, de fapt, cea mai frumoasă binecuvântare. Cel puțin pentru mine asta a fost. (Dez Chincișan - Jazzadezz și Omelette) 

Gorgone - Kazi Ploae (2007)

Sublim. Acesta cred ca este cel mai reprezentativ cuvânt pentru Gorgone, albumul de debut al artistului Kazi Ploae. Albumul ăsta a contribuit mai mult decât suficient asupra maturizării mele și mi-a schimbat perspectiva asupra multor lucruri. Deși însuși el spune că este un album „nemuritor si ascuțit”, în care te pierzi și că nu ar trebui să fie ascultat între 15 și 20 ani. Am dat de el la 14 și a acționat cum trebuie asupra mea. De lucrurile astea am dat după ce l-am devorat si învățat pe de rost. Oricum nu m-ar fi oprit sa il ascult. Probabil fără el nu aș fi fost cine sunt acum și aș fi fost un copil mai fericit, dar nici nu-mi pare rău că l-am descoperit. (Esmaily Cristian Reza, adică Bonel) 

The White Room - KLF (1991)

Și KLF care-ntr-o casetă îți dădeau senzația unei alte lumi, toate senzațiile necunoscute, trăiri pe care nu le știai în tine. Nu știai că auzul tău poate să audă așa ceva și să îți dea atâta emoție. Să vrei să trăiești în altă lume doar pentru că ascultai caseta, care era altceva decât cărțile cu care crescuseși până atunci, era VIE. Se-ntâmpla atunci, pentru tine, doar pentru tine. Te trezea. Se înfigea în sufletul tău. În auzul tău. Era o lume în care oamenii înțeleseseră cum să trăiască în fericire. Puteau urla! Puteau striga de fericire! Emoțiile erau atât de puternice și nimeni nu avea nimic împotrivă. Auzeai sunetul de stadion și era fantastic. Sunetul de urale era acolo, în auzul tău și se-ntâmplase pentru miile de oameni care fuseseră acolo, când se întâmplase concertul. Aici, în România, în cartierul tău, nu existau urale și nimeni nu părea să fie fericit cu adevărat. Cei care ascultaseră concertul fuseseră sau erau încă fericiți, cunoșteau starea aceasta, erau liberi. Participaseră la ceva. La ceva mare și adevărat. Aceasta era muzica. Acesta era efectul muzicii, starea către care trebuia să te ducă și pe care tu n-o cunoșteai încă, nimeni nu trăia așa, nimeni din cei pe care-i cunoșteai tu. Nimeni nu trăia în această stare totală de fericire, de extaz în fața muzicii. (Maria Balabaș - gazdă Dimineața crossover și voce & claviaturi la Soare Staniol) 

Funeral - Arcade Fire (2004)

Are Aleksandar Hemon o carte care se numește The Book of My Lives, cam așa ar fi și pentru mine cu muzica, The Albums of My Lives. Sunt nenumărate. Unul pentru părul albastru, unul pentru 50 de cărți într-o vară, unul pentru tălpile ude din bocancii de acum cinci ani și tot așa. Dar am ales albumul ăsta pentru că a fost realmente cel care m-a făcut să fiu curioasă. L-am ascultat prima oară în cămin la facultate, de pe un CD piratat, pe casetofonul lui Alex Bălă (Plurabelle), cu urechea lipită de boxă, cu rotița de volum răsucită la maximum. Am ignorat muzica ce bubuia de pe palier, din camera băieților de vizavi, Rockerul și Ciprian, unul asculta doar metal, celălalt doar manele. Aveau un singur computer, împărțeau timpul jumi-juma. Nu mai stiu pe „tura” cui am nimerit când ascultam Funeral. Am ascultat mută, până la piesa 10, ultima de pe album, In the Beackseat. S-a terminat și am pus piesa din nou. Am înnebunit! Mi s-a părut că nu mai auzisem în viața mea nimic asemănător. Voiam să știu cine sunt oamenii ăștia. Mă gândeam ce tare că i-am descoperit de la primul album. Mă întrebam cine a mai scos oare în 2004 un album nou? Oare mai sunt și alții la fel de buni? Oare nici de ei n-am auzit înainte? Am început să scormonesc. Și am tot găsit chestii. Încă mai scormonesc. Nu mai am casetofon. Am internet. Și de fiecare dată când găsesc ceva care-mi rupe capul, mă gândesc la Funeral, it was no fuckin funeral for me, on the contrary! (Elena Marcu, fostă A&A records, PR Vellant și una dintre cele 3 gagici care tocmai au lansat editura independentă Black Button Books) 

X-trem de simplu - Simplu (2001) vs. Spirit of Eden - Talk talk (1988)

Foarte tânărul eu, în oraşul Odorhei, aşteptam la ora 8 dimineaţa să se deschidă magazinul de muzică unde se formase o coadă de trei persoane, că la iphone 7 într-o ţară nordică, pentru casetă Simplu: X-trem. Ceea ce nu ar fi fost o problemă, dacă nu ar fi adus doar două casete. Vânzătorul în loc să ne lase să intrăm în magazin, a ieşit să ne spună care e situaţia. Eram doi copii doritori şi un adult, aşa că din start nu am fost băgaţi în seamă. Nici nu ştiu de unde aveam bani de casete, dar într-un final am obţinut-o. Cel mai mult ne uităm la copertă, de aia ca în Playboy care se deschide, numai că în asta erau break danceri pe care eu cu verii mei voiam să îi imităm. Voiam şi noi să avem diminutive cool scrise, graffiti-like.

Mult mai târziu, acum un an-ish, ascultam Talk talk: Spirit of Eden probabil cu acelaşi interes intens şi copilăros că pe albumul lui Smiley-în-devenire, doar că, de dată asta nu am vrut să îi imit, ci să îi înţeleg. Trupa asta ce bătea la uşile trendurilor majore, doar că prea devreme, în 1984 (când au scos It’s my life, o ştii sigur), pentru că nimeni nu ştia ce să facă cu ei în vremea aia. Albumul e o resemnare Van Goghiană, doar că aici artistul şi-a dat seama că nimeni nu îl înţelege şi a făcut un album sfâşietor, ce nu se mai vrea a fi pe placul altora. Rezonez bine cu asta, e şi teama mea să dispar fără să ajungă să conteze ce cânt.

Sunt două poveşti că, na, albumul cărei vieţi, al copilăriei sau al adultului? (Gabriel Kirmaier - chitară la Greetings Sugar, cel mai nou proiect muzical alternativ din ro) 

I'm Your Man - Leonard Cohen (1988)

“Here’s this guy looking cool” , I thought, when I saw the picture, “in shades and nice suit. He seems to have a grip on things, an idea of himself. And it suddenly occurred to me that’s everyone’s dilemma: At the times we think we’re coolest, what everyone else sees is a guy with his mouth full of banana…” (Leonard Cohen)

Poza cu pricina a devenit coperta albumului I'm Your Man, pe care l-a lansat în anul nașterii mele, 1988.

Aș lua cu mine I'm Your Man pe orice planetă posibilă din Universul ăsta imposibil. Pentru că datorită evreului-canadian-iubibil și implicit albumului I'm Your Man, am învățat să visez.
Sau pentru că îmi amintește de Theo, băiatul care m-a iubit în liceu.
Sau pentru Take This Waltz, căci Federico García Lorca.
Sau pentru că Tom Waits a zis că e unul dintre albumele lui preferate.
Sau pentru toate zâmbetele/lacrimile/mărturisirile/dansurile/săruturile/apusurile/orgasmele/
fantasmele/nebunia/senzațiile outofthisworld pe care le-am trăit pe albumul ăsta.

Sau pentru că un iubit de-al meu mi-a scris într-o dimineață: „Mi-era atât de dor de tine că am ascultat Ain't No Cure For Love toată noaptea, în timp ce încercam să calculez câte bătăi de inimă ne despart de următoarea noastră întâlnire.”

Cam așa. Cam atât. Mă duc să deschid o sticlă de vin. (Rozana Mihalache, PR&muză @Green Hours) 

Ten Love Songs - Susanne Sundfør (2015) // Blue - iamamiwhoami (2014) // Bon Iver - Bon Iver (2011)

Asta e una d-aia grea. Nu am nici cea mai vagă idee de ce-mi plac unele albume. Nici conceptul de album în sine nu știu dacă mai e 100% relevant în 2016. Cum ar fi să bag una de genul: mă bagă într-o stare sau spune o poveste? Slăbuț. Mi-am demonstrat de câteva ori că nu pot să am încredere totală în gusturile mele în ceea ce privește muzica: mă bucură un album narativ, dar și unul schizofrenic, mă prinde un album cu sound unitar, dar și unul care variază de la o piesă la alta. Totuși, un criteriu există: dacă reușește să se muleze pe cât mai multe stări, locuri și oameni fără să-și piardă din intensitate pe măsură ce îi crește numărul de straturi și fără ca ele să se canibalizeze în timp. Un fel de sandwich emoțional delicios. E super greu să găsești albume de genul ăsta (yey), le număr pe degete pe cele pe care le-am descoperit până acum. Un exemplu bun ar fi Ten Love Songs al lui Susanne Sundfør - efectiv mă surprinde când realizez câte locuri, activități, angoase și mini scenarii de film reușește să evoce sau să readucă la suprafață. Altul e Blue al celor de la iamamiwhoami sau al doilea album Bon Iver care are același nume. Nu m-am hotărât încă dacă ăsta e un criteriu bun. (Andreas Aron, copywriter & bass și voce la Pixels)

Portrait of an American Family - Marilyn Manson (1994)

Pentru mine nu există un album al vieții, ci mai multe, iar majoritatea zac într-un folder denumit „Listen” pe care nu am mai dat click de ani de zile. Le-am ascultat în buclă într-un asemenea hal încât le vreau ferecate undeva, dar nu pot renunța la ele. Sunt ca niște cămăși prea mari și în culori aiurea pe care nu te lasă inima să le arunci, pentru că au fost ale lui bunică-tu’. Dar să ne întoarcem la anul 2002, când lucrurile păreau mult mai simple:

Sunt în clasa a VII-a și dau peste o casetă rablagită pe care scrie cu markerul MM. Pe Manson îl știam de când îi ascultasem cover-ul după Sweet Dreams pe soundtrack-ul unui horror de serie z cu Catherine Zeta-Jones și un castel bântuit, dar albumul ăsta era altceva. Eu eram un puști snob care strâmba din nas la orice nu era muzică simfonică și operă, dar dintr-odată m-am trezit dând din cap pe urlete, zgomote venite de peste tot, riff-uri gâjâite și tobe cu ADHD, zicându-mi în sinea mea „Da, boss, profa aia de franceză chiar e o ipocrită. Acum se leagă totul!” Fiecare melodie dădea și mai mult sens rebeliunii mele proaspăt încolțite și dacă aș fi putut, aș fi ieșit în fiecare seară cu Marilyn Manson la o țigară și o cola (bere nu beam pe atunci) ca să vorbim despre ipocriziile societății consumeriste. Portrait of an American Family, albumul vieții? Fuck yeah! (Paul Petrache)

***
Primele 3 ediții de Albumul vieții