Albumul vieţii: Greetings Sugar

Formația Greetings Sugar s-a format prin 2016, iar acum își lansează primul album, Where did all the wise men go, despre care Lydia Lunch, una dintre producători, spune că e perfect de mahmureală. Am profitat de ocazie să-i întrebăm pe cei 3 membri ai formației care sunt discurile alea care i-au făcut muzicieni și oameni. 

Gabriel Kirmaier, chitară 

Mai devreme ...The Tallest Man on Earth –  Shallow grave (2008)

Am locuit în centrul Bucureștiului la etajul 10, albumul ăsta era pe repeat cu mult înainte ca blocul să intre în renovare. Cum au ajuns la ultimul etaj cu scheletul, mi-au creat și mie o teresă temporară. După ce se duceau muncitorii acasă, puteam să stau pe pervaz, cu picioarele în aer - ceva ce ar fi fost imposibil sau cel puțin foarte periculos fără scheletul care îmi blocase complet vederea, dar care îmi dăduse un alt tip de libertate. Mi-a părut rău după ce l-au demontat. Până atunci însă am ascultat pe repeat (cum se ascultă totul ce e demn pentru expresia „al vieții”) primul album al lui Kristian Mattson, suedezul cu înălțime de 1.7m, numit și The Tallest Man on Earth. E o metaforă acolo undeva cu suedezul scund care îmi cântă pe cel mai înalt pseudo-balcon din cartier. Vă recomand tot albumul, deși eu am creat o fixație pentru piesa de închidere, This wind. S-ar putea s-o asculți și să ți se pară calmantă, dar mie mi-a amplificat melancolia ca niciun alt drog. Toți cei din muzica folk ar trebui să fie foarte geloși pe suedezul ăsta care reușește să te acapareze cu foarte puțin, o chitară rece și o voce. Less is more cum se spune dar trebuie și să-ți iasă, altfel și more și less e neîndeajuns. More or less...

… sau mai târziu: MGMT – Congratulations (2010) 

Mult mai târziu, post Oracular Spectacular și după ce m-am mutat de la etajul 10 - la etajul 9 -, am început să savurez ceea ce de atunci am numit de foarte multe ori cel mai bun album, pentru mine. Mereu m-au atras poveștile artiștilor neînțeleși, cu mare interes deschid discuții despre Talk Talk, dar și despre Van Gogh și cum, pe cât sunt de geniali, pe atât au fost de neînțeleși. La fel, și Mgmt s-au străduit să depășească statutul lor de pop star și au pierdut ascultătorii cu un album magnum opus, ceea ce mi se pare așa o tragedie. După mine, nu ar fi deplasat dacă tot ce s-a spus despre Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band s-ar fi spus și despre Congratulations. Nu e o comparație random, muzical au tras mult de la late Beatles, și cu succes. Mă gândesc foarte des în contextul albumului ăstuia cum valorile oamenilor sunt ceva atât de divers. Ceea ce e firesc. Totuși, firescul ăsta creează o senzație solitară pentru unii, inclusiv pentru mine.

Andrei Cebotaru, clape 

OMD –  Organisation (1980)

Trecând ușor prin perioadele de rebeliune introvertită acompaniate de riff-uri de chitare grele și semi-grele, grunge sau progressive, povestea albumului vieții mele este mai degrabă o traiectorie spre albumul unei vieți târzii. Este albumul vieții care începe să se îndepărteze ușor de adolescență, apropiindu-se cu pași mărunți atât de copilărie cât și de eu cel de azi. Organisation l-am gasit târziu, dar la timpul potrivit, și așa cum se întâmplă cu marile descoperiri, a fost o întâlnire fortuită. A început printr-o călătorie cu trenul alături de cea care puțin mai târziu a devenit iubirea vieții mele. Larisa m-a făcut treptat să privesc dincolo de problemele nemărginite ale vieții de adolescent și să descopăr insule muzicale neexplorate. Problema acestor insule este de multe ori că ele au un aspect total diferit față de ceea ce ne este familiar și majoritatea le evită. Exploratorii se vor urca pe ele, vor încerca să le locuiască sau vor învăța lucrurile esențiale și se vor reîntoarce mereu acasă unde vor încerca sa îmbine noile cunoștințe dobândite, cu viața insulei lor.

OMD au în sunetul lor ceva care m-a captivat subit și m-a făcut să sar hatul către o lume nouă pe care o recunoșteam vag din copilărie dar pe care nu am mai avut niciodată răbdarea sa o redescopăr. O melancolie amestecată cu o stare de voioșie, un experiment pop, o insulă pe care poți sa trăiești liniștit. Enola Gay, hit-ul acestui album te face să cânți, dansezi, să te revolți și plângi în același timp. Au adus tragedia secolului XX undeva în rândul unui timp cotidian și au lansat-o între noi sub forma unei explozii de bucurie. VCL XI sau Misunderstanding mi-au deschis porțile spre lumea sintetizatoarelor, m-au fascinat cu sunetul lor cald și nu m-au mai lăsat sa intru înapoi în lumea mea veche. De la Organisation până azi am vizitat mai multe insule. Pe unele am locuit, pe altele le-am privit încă de la distanță, însă încă nu m-am oprit definitiv pe niciuna.

Ștefan Eremia, solist 

Radiohead – In Rainbows (2007)

Has the light gone out for you?
Because the light’s gone out for me.

Cam așa am pățit și eu, prima oară când am ascultat In Rainbows. Este răspunsul pe care îl dau atunci când cineva mă întreabă care e albumul meu preferat. De parcă ar putea cineva să aleagă DOAR un album preferat, și totuși, reușesc să răspund aproape robotic. Pentru că de-a lungul timpului Weird Fishes & Co. m-au făcut să plâng, să râd, să dansez, să dansez cu ură, sa înțeleg de ce, să iubesc și aducătorii de vești proaste, să cunosc parteneri ca Gabi, să facem camera obscura, să pictăm in chiloți, să ne retragem în munți, să nu înțeleg de ce. Ca pe toată lumea. Însă, ce e ciudat, e că sunt anumite părți de pe album, anumite împletiri de sunete, care îmi flutură pe sub nas sentimente pe care nu le cunosc. Nu, nu e melancolie, nu e nostalgie, nu e fericire, nu e, nu. Nu știu ce e. Dar, spre marea mea bucurie, daca carecumva intervine ceva, mai am vreo 3-4 decenii să descopăr sentimente noi. Mai trece o zi-două, mai dau o dată play, mai rămâne de văzut.

John Mayer – Continuum (2006)

Am crescut într-o familie de pseudo-rockeri, care n-auzise de The Birthday Party dar nu se mai oprea din a asculta orice de la Deep Purple la Eric Clapton, sau derivate care acum sunt oldies but goldies. Așa am ramas eu sensibil la melodramatismul, naivitatea și sentimentele mari ale anilor 90, în sensul ăla clasic. Ăla care poate transforma cântecele în ceva cheesy sau în guilty pleasure. Și uneori te lași infuențat de asta, și începi să uiți, și la un moment dat îți reamintești – ia uite, mă, ce-mi plăcea asta odată – și ai impresia ca sentimentele astea ți-au rămas mici, și apare John Mayer, și îți dă chestia asta numită Continuum, și îți anulează toate concluziile. Și frumosul devine minunat din nou, chiar dacă doar pentru tine.

***
Greetings Sugar fac o dublă lansare de album: miercuri, 16 mai, de la ora 19:00, în avanpremieră la Cinema Eforie, unde vor cânta live pe cele 7 clipuri ale formației (dintre care 3 nou-nouțe), iar joi cu un concert în toată regula în Club Control. Pentru miercuri te poți înscrie aici, iar biletele pentru joi sunt 30 ron, din care rămâi și cu albumul.