Albumul vieţii: Pixels

Diana Secu, voce

Radiohead – OK Computer (1997)
Check Google for facts. Vorbim despre albumele care ne-au dus din agonie în extaz, din melancolie în high și de la rațional la irațional... Radiohead este și-mi va rămâne all-time favorite band, iar dac-aș fi real condiționată să-mi aleg 3 albume pe care să le ascult o viață întreagă, sunt sigură că toate ar fi de la ei. Găsesc totul în concordanță cu sufletul meu: un amalgam de emoții si paranoia. Oamenii mi-au dat, la propriu, lumea peste cap, și ca o dependentă de intensitate și de tot ce înseamnă „copleșitor”, am picat în vrajă. Un singur cântec mă poate face să tremur, să amețesc, să mă îmbrățișez, să nu-mi mai simt corpul, să cred că sunt regele lumii, să văd lucrurile din cu totul altă perspectivă și parcă și altă dimensiune. E ca și când fiecare atom ar dansa cu mine de mână. Paranoid Android e un rollercoaster, un fel de Bohemian Rhapsody raportat la nivelul meu de sensibilitate. Exit Music (For a Film) este perfecțiunea. Karma Police e piesa care a încheiat concertul, singurul concert Radiohead la care am reușit să ajung până acum. O piesă în care văd unitate, iubire și 80.000 de oameni fericiți, zbierând versurile. Thom zâmbind. Climbing up the Walls e frică și întuneric. Lucky e (precum multe altele) o construcție extraordinară, de la efectele Pink Floyd-ish ale chitării lui Ed, la solo-ul lui Jonny și înapoi la Thom. Întreg albumul e un film psihologic introspectiv, cel puțin pentru mine. O obsesie, un drog. Kids, don't do drugs! Music is so much better.

Jeff Buckley – Grace (1994)
Băiatul ăsta avea una dintre cele mai hipnotizante voci pe care le-am auzit (clar, am ceva pentru voci hipnotizante. See Thom ^), dar sigur și cea mai frumoasă. Avea harul ăsta de a transmite emoții covârșitoare, fără să fie cheesy, un range incredibil și versuri superbe. Știi că fiecare gen muzical are câte o nestemată d-asta cumva ascunsă, nedescoperită. Ei, this guy was the most precious. O suna puțin exagerat, dar cred că piesa Grace mi-a modificat literalmente compoziția chimică a creierului. Am fost mindblown când am auzit-o pentru prima dată; crescendo-ul m-a înlemnit și lăsat cu gura căscată EXACT ca în desene animate, și chiar nu glumesc (recomand Bent Knee - Terror Bird pentru aceeași experiență). Cred că m-am conectat foarte puternic cu albumul încă de la prima ascultare, si m-am îndrăgostit de puterea de expresie pe care am simțit-o în fiecare detaliu: de la voce, la instrumentație și aranjamente. În plus, primul meu cadou "muzical" pe care l-am primit, a fost un vinyl cu Grace - anul trecut de Crăciun. O minune!

The White Stripes – White Blood Cells (2001)
Nu poate nimeni s-o țină în lălăieli și depresii non stop pe insula depresiei, așa că pentru asta îl iau și pe Jack cu mine, că reușește oricând să mă ridice în picioare, chiar și dacă stau deja în picioare. Albumul e pur întâmplător, l-am ales pentru că Fell In Love With a Girl e piesa mea de dans pentru totdeauna! Un minut și 50 de secunde de eliberare, nebunie si entuziasm. Si dând la o parte rockangeala, folko-bluesul parcă mă aduce la origini. Ai mei mă scoteau mereu seara la terasă „la Oase”, în Buzău, încă de când aveam vreo 6 ani, și-mi amintesc cum răsuna blues-ul din difuzoare. Oricâtă nevoie aș avea de libertate, parc-aș vrea să mi se facă dor și de casă din când în când. Și dintre toate proiectele lui, White Stripes mă completează cel mai bine (unpopular opinion?).

La cât de indecisă sunt, probabil o să mă răzgândesc în ultima secundă si o să iau cu totul alte albume. Oricum, dacă nu-s bărbații ăștia faini de mai sus, o sa fie alții. Și aș arunca în rucsac niște Queens of the Stone Age, Kasabian, Muse. Poate Alabama Shakes. Oricum, nu există 3 albume, mi-e greu sa fac alegeri, nu vreau să trădez pe nimenea. Dar nimeni nu întreabă de mâncare?

Andreas Aron, voce și bas

Băi, mi-ar fi foarte greu să vorbesc despre albumele care m-au inspirat pe mine. Ar trebui să o luăm de la Dangerous al lui Michael Jackson, să trecem la Equinoxe al lui Jean Michel Jarre și să ajungem pe la Midian al celor de Cradle of Filth. Nu cred că e combinație în contextul de față. Totuși, 3 albume pe care le-aș lua pe o insulă pustie, asta e altceva.

În primul rând, o să-mi imaginez că sunt naufragiat cu un grup restrâns de băieți și fete, avem provizii care ne-ar ajunge fix 24 de ore și printr-un miracol avem un generator, un sistem de sunet blană și mult alcool. Ce e de făcut? Desigur, un ultim bairam înainte de marele after din ceruri.

Warmup - e seară, soarele nu a apus încă, suntem toți pe plajă, briza adie ușor și din boxe se aud piesele celor de la Flight Facilities de pe albumul Down To Earth. Începem să ne mișcăm ușor pe un funk cu accente electro. Luăm în mână niște pahare de Cuba Libre și începem să ne dizolvăm într-o mătase sonoră care culminează cu piesa Heart Attack. Ne jurăm că asta o să fie cea mai mișto seară din viața noastră. Cincin!

Bairamul - am început să ne îmbătăm, s-a lăsat noaptea bine, am făcut un foc imens pe plajă și dăm shot-uri din coji de nuci de cocos. Difuzoarele mai că distorsionează piesa Party Monster, albumul Starboy, artistul The Weeknd. Suntem pe exces de viață, suntem unii peste ceilalți, dacă am fi avut șervețele la noi, cu siguranță le-am fi aruncat în sus. În momentul în care intră A Lonely Night, efectiv explodează plaja, se toarnă alcool pe foc, se trag ultimele linii, se înghit ce pastile au rămas și se sărută piele cu boabe de sare pe ea.

Răsăritul - Soarele este o dâră sângerie pe orizont. Focul este numai tăciuni. În grupuri de câte doi, trei sau patru, oamenii stau cu ochii pierduți în zare, ghemuiți sub geci de piele sau denim. Generatorul nu mai are prea mult până se va stinge. E OK, albumul ăsta are doar 1 oră și 1 minut, Cut The World de la Anthony & The Johnsons. Nu ne mai trebuie nimic, am trăit cam tot ce era de trăit și acum suntem în cel mai mieros down posibil. Cu ultimele picături de serotonină, schițăm un zâmbet în timp ce piesa I Fell In Love With A Dead Boy se confundă cu sunetul valurilor. Nu prea mai e mare lucru de făcut, doar să ne luăm un lung adio și să Cut The World.

Andrei Nagy, clape

Dacă se întamplă să facem un team building, naufragiind pe o insulă pustie și să aducem fiecare doar cate 3 albume de căciulă, cred că trebuie să ne organizăm foarte bine și din timp. Și eu cred că un concept de party s-ar mula absolut superb pe un film exotic de genul, dar cred că mi-ar mai trebui sa ascult o Boema, Tosca, Aida, Romeo și Julieta + niște muzică simfonică pentru a mă păstra în viață și cu urechea limpede. Deci dacă aș copia pe un hard disk extern toată muzica clasică aș fi mai mult decat ok. 

Mi-ar trebui și a little bit of food for the soul și cred că albumul Continuo al lui Avishai Cohen m-ar inspira să-mi încep ziua cu un mic dejun corespunzător...Și dacă tot ar trebui să mă limitez la doar 3 metode de stocare și bazându-mă neapărat și pe ce au adus și ceilalți colegi, cred că aș veni să mai piperez treaba și cu ceva cu influențe balcanice în timp ce incingem grătarul, iar albumul Lost in Manele de la Al Jawala e perfect pentru treaba asta.

Cătălin Rulea, voce și chitară

Primele mele amintiri legate de albume sunt niște șireturi colorate pe un disc Loredana și un chitarist luminat fauvist de pe un disc Holograf 2. Dupa aceea îmi mai aduc aminte de Thriller al lui Michael, Falco - Amadeus și o compilație ce cuprindea și Whitesnake cu Fool For Your Loving pe care o ascultam pe repeat și săream în pat.

Dar adolescența mea a început și s-a terminat cu Metallica. De fiecare album mă leagă ceva dar albumul care mi-a arătat ce înseamna muzica (fie ea și rock) a fost Metallica - And Justice For All. După asta am trecut de la Nevermind (n.r Nirvana) la South of Heaven (n.r Slayer), de la Sepultura la Pantera. M-au marcat mult Police în adolescență dar nu am avut un album pe care sa-l pun pe repeat.

The next thing I know is Depeche Mode. Dintr-o dată rockul și-a extins teritoriul în mintea mea și încă din clasa a 7-a eram puternic pe Depeche Mode. Dar ca să pun degetul pe un album de la ei o sa ma duc mai departe în timp: 2001. Depeche Mode - Exciter pe repeat în masină.

Acestea fiind zise în liceu am trecut pe un vibe mai soft și am ajuns în zona indie. The Cranberries - No Need To Argue era la ordinea zilei și destul de mult Sting. Dar în discotecă dădeam din cap pe metale și Red Hot. Un lucru foarte bun care mi s-a întamplat în această perioadă este că ascultam mult I will survive de la Cake prin discoteci așa că urmatorul album pe care-l voi scrie aici este Cake - Fashion Nugget. Frank Sinatra o fredonez și acum când conduc mașina: While Frank Sinatra sings Stormy Weather / The flies and spiders get along together / Cobwebs fall on an old skipping record

Și pentru că am fost de curând la concert o sa termin lista mea într-o perioadă contemporană: Arcade Fire - The Suburbs. Are trupa asta o bucurie de a cânta și un spirit colectiv incredibile. Pentru mine Arcade Fire sunt THE BAND.

In the suburbs, I, I learned to drive
And you told me we'd never survive
Grab your mother's keys, we're leaving
You always seemed so sure
That one day we'd be fighting in a suburban war
Your part of town against mine
I saw you standing on the opposite shore
But by the time the first bombs fell
We were already bored
We were already, already bored

Tudor Popescu, tobe

Daft Punk – Random Access Memories (2013)
Nu pot decât să mă bucur că nu a a ales nimeni albumul ăsta. O să continui să susțin ce am spus după ce l-am ascultat prima oară - nu cred că există un album mai universal. Are de toate pentru toți, iar ăsta cred că e visul oricărui muzician, să facă albumul ala pe care oamenii să-l asculte independent de vârstă, clasă socială, etnie, sex etc. – lucru al dracu de complicat - cu cât e mai diversă salata, cu atât ai mai multe șanse să găsești pe cineva căruia să nu-i placă un ingredient, iar construcția se prăbușește.

Eu cred că ei au reușit pentru că au extras doar „căldura” din toate elementele folosite. Sintetizatoarele și chitara electrică, care des sunt înțepătoare, aici sunt ca o mângâiere a copilăriei. Vocoderul pare că e vocea unui robot căruia îi bate inima. Cred că tot din acest motiv au ales să folosească tobe acustice pentru tot albumul, fiind o alegere neașteptată pentru o trupă venită din zona electro. De fapt, au ales să nu folosească aproape deloc sample-uri și să tragă partiturile cu niște super instrumentişti, iar asta e foarte tare - oamenii reacţionează cel mai bine la alţi oameni.

Oricum, e clar că nu au lăsat nimic la întâmplare – au început să lucreze la el încă din 2008. Chilly Gonzales (pentru mine cea mai carismatică personalitate muzicală a momentului) povesteşte că l-au chemat doar ca să facă un bridge de 44 de secunde din Giorgio by Moroder în Within, doar pentru că nu „sunau” bine una după alta.
Că tot am adus vorba, Giorgio by Moroder mi se pare cel mai mişto omagiu adus unui muzician, unde duo-ul reuşeşte să transforme un discurs într-o piesă în toată regula şi să sune totul foarte natural. Ah, şi solo-ul de tobe din partea a doua e unul dintre cele mai muzicale pe care le-am auzit, care chiar acompaniază piesa şi nu pare că cineva ne arată ce a mai studiat la sală de curând.

De Get Lucky nu mai zic nimic că e una dintre cele mai burned-out piese.

Mi se pare important să ai intro și outro, și dacă primele 17 de secunde din Give life back to music îţi spun că începe o treabă importantă, toată piesa Contact zice că „noi am spus ce am avut de spus şi am lansat albumul ăsta pe orbită” - iar ţie nu-ţi rămâne decât să dai play de la început. Pentru mine, R.A.M. înseamnă cele 74 de minute pe care îmi place să le repet constant.

Am crescut cu un MTV pe care rulau des clipurile animate ale pieselor de pe Discovery (2001) şi, deşi mi se păreau foarte bune, nu aș fi putut prevedea că de acolo se va naşte albumul care cred că reprezintă combinaţia perfectă între analog şi digital.

Și pentru că m-am lungit mai fac 2 scurte menţiuni:

Bon Iver – Bon Iver (2011)
Pentru că nu seamănă cu nimic şi pentru că fiecare piesă este un tablou care se construieşte în timp cel asculţi. E clar muzica pe care le-aş pune-o în fiecare dimineaţă ăstora din formaţie, în timp ce stăm tolăniţi pe nisip. Sper să fie şi palmieri.

Archive – Controlling crowds (Parts I-III) + Controlling crowds Part IV (2009)
Pentru că am avut tot timpul o slăbiciune pentru albumele concept în care totul se desfăşoară pe acte cu o construcţie ce capătă sens piesă cu piesă. Trişez un pic aici, dar Part IV e o continuare a aceluiaşi album, scos câteva luni mai târziu în acelaşi an şi pe care o păstrez în mare parte pentru Pills - una dintre cele mai notabile piese-crescendo. O să presupun că avem maşină ca să putem să dăm noaptea ture înconjurând insula, iar eu să le pun Bullets, Collapse/Collide, Whore şi nu în ultimul rând Controlling crowds – piesa concept a albumului.

E foarte greu să alegi trei albume, iar pe astea le-am ales azi simţind că fac o nedreptate altora. Data viitoare sper să avem genţi mai mari ca să ne încapă măcar 50.

***
Trupa Pixels a scos recent prima piesă în limba română de până acum, Asfalt, cu un videoclip nou-nouț.