All the way in la Summer Well

În ignoranța mea, mi-am zis de la bun început că toată lumea merge la Summer Well pentru The National și Placebo. Apoi mi-am înghițit căscatul, rușinată, când mulțimea a început să urle frenetic in the fire-fire-fire și m-am trezit în mijlocul unor puști care mai că leșinau la vederea băiatului blond-Nick-Carter, zis și Tom Odell, care, cu toate cele 35 de milioane de view-uri de pe youtube, pe lângă mine doar șuierase. „Ei bine”, mi-am zis, „se pare că mini-vacanța asta e împărțită pe vârste.”

Prima zi
(1) Prides sunt niște băieți scoși dintr-un Control glasgowian, care au dat frumos din tobe și au reușit chiar să ridice publicul comod de pe păturile întinse pe iarbă. Scurtă fu cântarea lor, însă, și în jur se șoptea acum numele lui (2) Chlöe Howl, cu emoții. La cei 19 ani ai săi, englezoaica ne-a dat pe toți pe spate cu pistruii și vocea aia. Altfel, cântă un pop subțirel, susținut de videoclipuri cu mult zoom pe combinația pistrui-păr roșcat-ochi verzi, pe care e greu să o ignori.

După ce anul trecut au dispărut subit din line-up-ul inițial, (3) The 1975 au venit  să-și ia revanșa. Neimpresionată de ei defel, pe timpul concertului am orbecăit între standurile de băutură și mâncare. Uralele care răzbăteau în toate direcțiile mi-au transmis că, nu degeaba,  undeva în zilele de dinainte, mi s-a spus, cu convingere: they are the next big thing.

(4) John Newman a apărut pe scenă îmbrăcat ca Michael Jackson de la bust în jos și foarte heartbreaker. Multe lumini, multă mișcare, publicul a părut impresionat. Însă cu siguranță nu la fel de impresionat ca la (5) Bastille, pentru care aș îndrăzni să presupun că acolo, în față, s-au rupt unghii de gard. Și-au făcut intrarea pe - dumnezeule, ce? - theme song-ul de la Twin Peaks. S-au aprins triunghiurile, au început hiturile. Pe care de asemenea le ignorasem anterior. Am recunoscut o singură melodie (și asta pentru că era un cover).

Prima zi, overall, a părut să aparțină unei medii de vârstă de 14-17 ani, cu versurile la zi, în timp ce pentru mine n-a fost decât un prilej de a lenevi pe iarbă, jumătate panicată că omg, o să plouă a doua zi și o să se anuleze și n-o-să-mai-apuc-să-i-văd-pe-, și jumătate extrem de fericită.

Ziua doi
Mă pregătisem să vin devreme, să stau agățată de gard. Probabil ăsta e planul oricărui fan, însă am sfârșit nu-chiar-în-primul-rând, unde lucrurile au devenit, treptat, din ce în ce mai tight.

(6) Reptile Youth au avut probabil unul din cele mai bune show-uri; poate ar fi meritat ceva mai mult decât încălzirea de la ora 5. Solistul, acest rockstar like in the old times, a dansat neîntrerupt la bustul gol, s-a aruncat de mai multe ori în public, s-a trântit pe scenă, și s-a ales și cu câteva zgârieturi pe spate, just to be sure.

A urmat (7) Tom Odell, și m-am trezit într-o excursie cu liceul. Gă-lă-gi-e! Doar că Odell a intrat pe scenă îmbrăcat în negru, apretat, și s-a așezat la pian. „Pentru lesbiana asta s-au adunat toți?”, aud, la primele acorduri. Am profitat de ocazie să mai fac un drum de aprovizionare, ca să descopăr, la întoarcere, că nu mai am nicio șansă să ajung în față. Another love, another love, mă trezesc fredonând. Superstar, frățică.

După cum bănuiam, rocada s-a produs imediat după: liceul a dispărut și, încet-încet, în fața scenei au apărut baloanele cu Brian/Matt, marry me. (8) Miles Kane, săracul, a dat tot ce a putut, și a făcut-o bine și expresiv, dar pentru el n-a avut nimeni baloane. Cu toții așteptam.

Am luat o gură de aer - ultima - când a intrat pe scenă toboșarul de la (9) The National, pentru probe de sunet. Well, mi-am zis, se întâmplă. Au început cu Don’t Swallow the Cap, cum mă și așteptam, după ce investigasem anterior toate setlist-urile posibile. Matt a aruncat de câteva ori cu paharul de băutură, a trântit microfonul, s-a cățărat pe tobe. I don’t even think to make corrections, am cântat șoptit. Apoi a coborât în public. Cablul de la microfon se tot întindea, nu-l mai vedeam, dar Terrible Love răsuna de peste tot și în tot. La final, a luat un băț de la toboșar, i-a dat pe toți șacalii care se întindeau după el la o parte și i l-a înmânat fetei care ținuse tot concertul o foaie cu ceea ce bănuiesc că era o declarație de dragoste*.

Așezată strategic încă de la începutul zilei, așa cum fusesem sfătuită, pe stânga, „unde stă Brian”, l-am văzut, în toată splendoarea lui de 1,68 m, pentru prima oară live. Cu greu mi-am scos din cap imaginea cu Molko-cel-din-Special-Needs, ca să o înlocuiesc cu cea de acum, 10 ani mai târziu. Însă am uitat repede de orice așteptări sau îndoieli, pentru că (10) Placebo au sunat impecabil. Instrumentele albe; ei, îmbrăcați în negru; basul în culorile pride; Stefan - al naibii de înalt și elastic; au cântat Space Monkey, ceea ce pentru mine oricum ar fi fost suficient, dar au băgat și bisul ăla frumos cu Running Up That Hill, Post Blue și Infra-Red. N-aș fi zis că îmi place ultimul album înainte, dar am ajuns acasă și am simțit nevoia să îl ascult. Pe repeat.

* Bilețelul cu pricina conținea mesajul: Please Matt give me a drumstick.