Am ascultat ultimul album Pink Floyd

Dacă pentru unii epitaful Pink Floyd a fost scris în '73, iar pentru alții în '79/'83 (în funcție de accepțiunea „ultimului album” The Wall / The Final Cut), iată că nici acum nu s-a sfârșit povestea, în sensul larg al definiției.

Piesele de pe The Endless River sunt un fel de desert care conține și aperitive și două feluri și o țuiculiță intermediară, un fel de outline muzical pentru ceea ce a însemnat Pink Floyd (fără urmă de bas, însă). Un cântecel este scris de nevasta lui David Gilmour, Polly Samson și fiind singurul cântecel prezentat într-o manieră tradițională, versurile vor să spânzure într-o explicație semi-asumată toată drama finalului Pink Floyd, nu? - This thing we do is louder than words - ? Ei bine, aș fi preferat să nu mai aud nimic-nimic-nimic de la The Wall încoace decât această autopardonare patetică, care sună mai degrabă a condoleanțe. Primul material de la moartea lui Wright și al treilea în pista lui Gilmour după ce a tăiat-o Waters este o pușculiță grăsană rău de tot, la intersecția mai multor case de discuri și un bis anost și trist la finalul nu a unei cariere, a unei trupe sau a unui gen, ci a unui fenomen.

Asimilarea se face pe două căi: una, prin inerția vociferantă a fanului atât de înrăit și blazat al Pink Floyd, care poate fi lesne ușurat de discernământ, iar cea de-a doua prin scepticii care stau cu brațe încrucișate și un rid fin lângă una din nări.

Scepticii vor zice că un album Pink Floyd făcut de Mason și Gilmour este ca un The Beatles din Paul McCartney și Ringo. Vor mai zice că Pink Floyd a existat între 1967 și 1981. Vor zice, chiar, că s-a terminat la finalul turneului Animals. În schimb, fanii… pomanagii, de pildă, se vor excita nevrotic, remarcând că niște piese chiar și plicticoase de la o parte din idolii lor de altă dată sunt mai bune decât zero piese, pentru că vor iubi sound-ul Pink Floyd câtă viață vor avea. Apoi, este clasicul debate despre cum nu poți să ignori nici că fenomenul acid psihedelic, dacă ar fi continuat, ar fi ars trupa și nu ar fi făcut-o să transceadă printre nișe și pături de public, așa cum a făcut-o post-Syd Barrett. La fel cum nu ai cum să ignori că de acolo a plecat însuși nucleul creațional. Puneți asta în perspectiva faptului că acum există oameni undeva care consideră că Pink Floyd încă mai există.

The Endless River aduce în prim plan amintiri prăfuite din Pink Floyd, de la îndrăzneli temperate pseudo-psy, până la ciorbe reîncălzite tip Division Bell. Toate astea cu amendamentul lui Stephen Hawking despre comunicare și cât de importantă este ea, despre care eu înțeleg un fel de disclaimer pentru cei care evaluează critic materialul: iertați-ne că-i așa, dar noi măcar…

Casa de discuri Roton a avut o inițiativă mișto cu pre-listening-ul albumului și chiar mi s-a părut o idee bună, mai puțin recitalul dinaintea ascultării propriu-zise și a incontrolabilului fenomen al pișcotarului. De asemenea, cred că evenimentele content-oriented ar trebui să înceapă prin culegerea smartphone-urilor la intrare, iar evenimentele de ascultare ar trebui să fie dedicate celor care ar sta cu ochii închiși pe întuneric într-o cameră, să se lase respirați de muzică, dar asta este altă discuție. Eu m-am simțit bine și am acceptat că The Endless River are toate șansele să ajungă un background sonor smartsy în cabinele de probă de la hipermarketurile de haine posh și eventual filmscore de mediumetraj în care există multă ceață.

Pentru mine, Pink Floyd are o încărcătură freudiană care inspiră respect, esență, longeviv. Mă simt ca o insuficiență renală în sine după metabolizarea The Endless Liver (pun intended), mă simt ca un jurnal peste care a bătut soarele 25 ani, uitat într-un studio cu bureți gri care put a țigări, mă simt ca un discurs dislexic. N-am rămas cu nimic, în afară de nostalgie după intimitatea de a asculta albumele vechi Pink Floyd. Nu înțeleg cum de un discurs revoluționar și disident poate aluneca într-o platitudine atât de violentă și cum de au oamenii pretenția ca noi, ăștia realiștii, să nu comentăm când ni se livrează muzică făcută pentru plata chiriei și a utilităților, reminiscențe din perioada glossy a trupei, o înmormântare revivalistă, sau tot felul de cai morți târâți după căruță?

Mă întreb totuși pentru cine e albumul ăsta: pentru bătrâni care și-au deteriorat colecția Pink Floyd și le folosește un reminder, pentru valul nou de rockărași cool și neasumați cu mențiunea Iată unde poți ajunge și tu, pentru copiii cărora nu va mai avea cine să le facă educație muzicală peste câțiva ani, dacă le închizi last.fm-ul sau iTunes-ul?

După acest moment gol și acru, mă duc să mă refugiez în, probabil, A Pillow of Winds. Ascultați, însă, materialul. Nu vreau să vă scutesc de la a-mi da dreptate.