Am cuvinte. N-am voce. (1)

Se întâmplă. Și când auzi o astfel de voce realizezi într-o fracțiune de secundă cât de greu trebuie să le fie acestor oameni să aibă o viață normală.

Clinic, sunt perfect sănătoși - treabă dată în scris de tot felul de medici. Ceva îi ține, însă, ancorați în vârsta aceea. Ceva important și profund, legat de insăși identitatea și experiența lor, pe care vocea le trădează. Așa că preferă să o ascundă, să se izoleze, să nu mai comunice și să evite alți oameni. Așteaptă să (le) treacă, odată cu adolescența. Soluțiile sunt greu de găsit - pentru unii durează ani și ani să-și revină sau să-și descopere vocea firească, alții se chinuie din copilărie să afle motivul pentru care vocea lor nu e „a lor” sau apelează la tot ce ar părea că-i poate salva - inclusiv la tratamente hormonale.

Afecțiunile astea ale vocii - puberfonie sau tulburare de mutație a vocii - au o cauză de ordin emoțional și sunt greu de diagnosticat: pare un moft să te tot cauți când ți se spune clar că laringele sau corzile tale vocale sunt perfect sănătoase, și - chiar dacă ai vrea totuși să faci ceva - în România sunt foarte puțini medici care se ocupă de asemenea tulburări ale vocii și prea puține surse de informare.

Am aflat lucrurile astea de la regizoarea Andra Chiriac, care face un film documentar despre voce și studiază din 2014 acest domeniu medical ignorat la noi. De la întâlnirea cu ea mă uit mai atent în jur, la felul cum vorbesc oamenii, la cum sună vocea unui om despre care știu că are multe pe suflet. Mi-am explicat și de ce nu mă puteam auzi în înregistrările dintr-o perioadă personală mai grea (nu-mi suportam vocea, nu era „a mea”!).

Există și un grup de facebook: Vocea mea pe bune. Aici se întâlnesc și-și împărtășesc experiențele câțiva oameni care doresc să-și spună povestea pentru ca altora să le fie mai ușor să afle care e problema lor și cum o pot rezolva.

Acesta este episodul pilot dintr-un mini-serial despre voce, care sperăm să ajute pe cât mai mulți oameni să-și dea seama cât contează vocea lor, la propriu.

Codrin

Codrin are 26 de ani, s-a născut și a crescut la Iași, dar acum trăiește în afara țării. Problema lui cu vocea a debutat la pubertate și a durat 11 ani. 11 ani de tăcere, izolare și căutări febrile în care identitatea lui se rezuma la „copilul ăla gras, cu ochelari și voce ciudată”. Acum Codrin și-a regăsit vocea și vorbește mult, ar zice el, ca să recupereze anii de tăcere. Și-a terminat studiile cu brio și are un job care-i oferă satisfacții și socializarea care-i lipseau în adolescență.

Care e povestea ta cu vocea? Când ți-ai dat seama că ai o problemă?

Pe la 13 ani. La început am crezut că e ceva firesc - eram la vârsta la care majoritatea băieților au o voce ciudată, instabilă. A mea era răgușită, uneori subțire și alteori groasă. Apoi am crezut că motivele sunt medicale și că o să treacă, că poate e vorba de o răceală ceva mai serioasă - de când mă știu răcesc destul de ușor. După o vreme, am început să bănuiesc tot felul de cauze fizice - inclusiv faptul că fusesem la o salină și că simțisem atunci o uscăciune în gât. (râde)

Și cum ai resimțit schimbarea asta de voce? Te-a afectat?

De fapt ea, vocea, nu se schimbase, ci rămăsese înțepenită undeva între timbrul de copil și primele semne de maturizare. Dar, revenind la întrebare, m-a afectat enorm.
N-am fost niciodată o persoană căreia să-i placă să fie în centrul atenției, să se bage în seamă, să caute și să se simtă în largul său în grupuri mari. Pe de altă parte, știam că starea în care eram nu era ok și deja începusem să sufăr din cauza asta.

La școală, de exemplu, nu eram numai singurul copil foarte gras, cu ochelari, care niciodată nu putea ieși în oraș din cauza familiei foarte stricte, ci acum eram și singurul care avea vocea ciudată. De fiecare dată când eram pus să răspund - sau, și mai rău, să prezint ceva în fața clasei - îmi puteam auzi colegii chicotind și chiar dacă nu-i auzeam pe bune, nu mă puteam gândi decât la rușinea asta! Așa că, de multe ori, găseam scuze sau pur și simplu mă făceam că nu știu răspunsul, doar ca să evit să vorbesc.

Nici în timpul liber nu îmi era mai bine: nu prea aveam prieteni, evitam pe cât posibil să vorbesc - evitam chiar și telefonul, pentru a nu fi confundat - a câta oară?! - cu mama. Mă frapează acum, când mă mai uit la video-uri făcute prin vacanțe - nu vorbeam niciodată atunci când înregistram. Familia mă certa mereu pentru că eram așa retras și nu comunicam. Mă bănuiau de tot felul de lucruri, în fine... În realitate, aș fi avut atât de multe de zis, și aveam atâta nevoie de oameni, de prieteni!

Cum ai reușit totuși să treci peste problemele astea?

Petrecând majoritatea timpului singur acasă, stăteam cu orele pe net, căutând informații și indicii, din păcate inexistente în limba română, despre ce aș putea avea: forumuri, diagnostice, exerciții… toate păreau atât de simple, și totuși nu și pentru mine. Mă „tratam” singur, cu ce găseam pe net, făceam tot felul de exerciții. Așa am descoperit - cu mare surprindere - că de fapt puteam reproduce și sunete joase, deci nu era o problemă strict fizică, a corzilor vocale sau a laringelui. Cu toate astea, nu mi se părea natural să folosesc acel ton și ceva din subconștientul meu m-a oprit timp de aproape 10 ani de zile să-mi folosesc vocea adevărată, de frică să nu fiu considerat iarăși ciudat de către ceilalți din cauza schimbării aparent bruște.

Ai mei m-au dus la tot felul de doctori, dar degeaba - dincolo de faptul că toată lumea căuta o cauză fizică, care de fapt nu exista, nici nu aveau cu cine lucra. Nu cooperam. Evitam să ajung în punctul în care să fie clar că pot vorbi și altfel dar că, de fapt, nu vreau să încerc. Nu voiam nici măcar să-mi pun problema motivelor care mă opreau să merg pe firul ăla al vocii adevărate.

Lucrurile au luat o întorsătură spre bine odată ce am plecat la facultate în străinătate. Aici eram departe de mediul pe care deja îl asociam cu toate traumele pe care le avusem în trecut, și în sfârșit simțeam că pot fi apreciat pentru felul meu de-a fi, oricare ar fi acela, teama că aș putea fi luat în râs începând să fie din ce în ce mai mică. Mi-am mai revenit, cum s-ar zice, cu încrederea în mine. Cu vocea, însă, nu. Deși eram mult mai în largul meu, teama de a-mi folosi vocea adevărată a persistat.

Deci, deși colegii erau ok, nu mai aveai parte de tot bullying-ul, ai ezitat să te deschizi cu totul, adică inclusiv în privința vocii.

Da, așa e. Bizar sau nu, faptul că eram acceptat așa cum eram a fost o capcană. Am rămas la vocea veche fiindcă așa mă cunoscuse lumea și am ratat prima mea șansă reală de a începe o viață nouă, de a-mi folosi vocea adevărată. Dar măcar mi-am dat seama atunci de un pattern, de faptul că aveam nevoie să fiu bine în rest, pe alte planuri, ca să mă pot preocupa pe bune de vocea mea.

Punctul culminant - și salvarea mea - a venit spre sfârșitul facultății, după ce am hotărât că nu voi continua să locuiesc în același loc. Aveam nevoie de încă o șansă de a începe o viață nouă și de data asta eram mai hotărât ca niciodată să o încep „cu dreptul”: urma să slăbesc peste 30kg pe parcursul unei singure veri, să încerc lucruri complet noi, dar țelul principal era să pot în sfârșit să interacționez cu ceilalți relaxat, cu ușurința tuturor celorlalți.

Te-ai reinventat cu totul ca să poți ajunge și la problema cu vocea...

Cam așa. În fine, erau chestii pe care le tot amânam demult. A început un nou val de căutări online, care m-a dus la o serie de videoclipuri ale unui medic indian care promitea rezolvarea disfoniei în doar câteva zile. Poate cel mai important a fost că am găsit și clipuri ale unor persoane de vârsta mea, în care arătau diferența de tonalitate înainte și după „tratament”. Cred că asta m-a mobilizat atunci, și faptul că părea totul atât de ușor. Aparent, tratamentul nu presupunea niciun fel de intervenție fizică, ci mai degrabă doar ședinte de consiliere - lucru cu care eram deja obișnuit de mult. Așa că am încercat traducerea termenilor medicali din clipurile alea, ca să știu ce să caut mai precis.

Nu existau informații în română?

Nu prea. Adică exista câte ceva, însă eu nu știam ce caut! După ce am tradus termenii ăia științifici, am fost de-a dreptul extaziat să aflu de existența unei clinici de specialitate în București. Simțeam că aia era șansa mea!

Și a trebuit să te duci până la București pentru tratament?

Da. Câteva luni mai târziu, așteptam cu emoție în fața cabinetului doamnei Cecilia Popovici (n.r. psihoterapeut pe afecțiuni vocale la Institutul de Fonoaudiologie si Chirurgie Funcțională O.R.L. Hociotă) - pe de o parte îmi era frică, dar pe de altă parte știam că era unul dintre acele momente „acum ori niciodată” ale vieții mele. După ce am făcut cunoștință, am fost întâmpinat de aceeași întrebare de care mă lovisem ani la rând „De ce vorbești așa?”. De data aceasta, însă, am avut curajul pentru prima dată în viață să răspund „De fapt pot vorbi și altfel, doar că… ceva mă oprește!”.

Am fost rugat să fac repaus vocal pentru restul zilei, urmând să mă întorc a doua dimineață, când, ca prin miracol, simțeam o mai mare ușurință în a folosi acea voce gravă, pe care până atunci doar pereții apartamentului și pisica o mai auziseră. La început am avut impresia că vorbesc mult prea tare, că îmi vibrează tot corpul atunci când scot acele sunete, dar pe măsură ce ședința a continuat, m-am relaxat, iar exercițiile fonice s-au transformat în discuții îndelungate pe care le-am purtat apoi, cu mare plăcere, cu doamna Popovici pentru tot restul săptămânii. Trecând și peste emoția primei conversații cu familia și prietenii folosind noua voce, am realizat că pot în sfârșit începe să mă transform în persoana care până atunci nu văzuse niciodată lumina zilei - acum ORICE devenise posibil!

O săptămână de tratament și gata? Atât de ușor?

Da, cam atât a durat. Bine, asta dacă nu punem la socoteală anii de tăcere, anii în care nu realizam ce se întâmplă cu mine.

Ce s-a-ntâmplat mai departe?

Acum, un an mai târziu de la ședințele acelea, am devenit una dintre cele mele comunicative persoane din grupul meu de cunoștințe, și chiar ador să lucrez într-o poziție care presupune interacțiunea continuă cu clienții.

Cu ce te ocupi, mai exact?

Sunt passenger service agent la un aeroport din Islanda. Fac o groază de lucruri dacă e să le iau la bani mărunți - verific documente, caut bagaje, mai instalez câte-o imprimantă, sun pe la consulate sau servicii vamale pentru a confirma dacă un pasager poate să zboare - , însă ce e cel mai important e că trebuie și că reușesc să fiu de ajutor pasagerilor. Iar pentru asta, evident, trebuie să comunic cu sute de oameni în fiecare zi. Era fix ce-mi trebuia! Am atât de multe experiențe de recuperat și cuvinte de exprimat!

Dar de ce tocmai un astfel de job?

M-a pasionat dintotdeauna aviația, să zbor a fost un vis pentru mine - adică să pilotez, vreau să spun, că altceva nu prea conta. Dar eram în același timp un mic ochelarist, nu mă încuraja nimeni să cred în pasiunea asta și cred că nici eu nu-mi imaginam că aș putea deveni cu adevărat pilot. Am pus-o deoparte, chiar dacă în continuare căutam informații și decupam și colecționam imagini cu avioane de prin reviste.

Spre adolescență mă gândeam că voi deveni psiholog sau învățător - îmi doream să lucrez într-un domeniu în care să pot avea o legătură profundă cu oamenii. Apoi a intervenit bariera vocii. A fost oribil să-mi dau seama că vocea mă împiedică să-i ajut pe alții, că nu am soluții. Cine te ia în serios, cine poate avea încredere în tine când vocea ta de copil contrazice tot: anii pe care îi ai, pregătirea, capacitățile fizice, bunele intenții? Cumva, impasul ăsta m-a făcut să mă întorc la dragostea pentru avioane - să caut și mai multe informații, să intru în detaliile alea mai puțin glam: de cine mai depinde ca un avion să zboare? cine sunt oamenii care lucrează „în aer”, cine sunt cei de la sol? cum e organizat un aeroport și așa mai departe.

Așa mi-am dat seama că pot fi de ajutor și din altă postură și m-am decis să nu las nimic să mă descurajeze. Am căutat cursuri, am trecut prin teste, interviuri și luni de probă, și-acum fac asta - și văd cele mai frumoase răsărituri și apusuri, dintre avioane.

De ce Islanda?

Are legătură cu parcursul meu educațional - am studiat aici, am apucat să mă formez în contextul de aici, aici e Ísafjörður, aeroportul acela cu aterizări spectaculoase (aici una pe vreme bună, aici una obișnuită), unde sper să ajung să lucrez în curând. Islanda e - stânca mea, my rock, cum îmi place mie să-i zic! E o țară unde mi-am găsit locul, unde mă simt util, unde pot să-mi fac prieteni puțini și buni - pentru că e vorba de o comunitate mică și independentă în care oamenii se știu între ei și contează unul pentru altul, ceva ce nu prea găsești într-o aglomerație urbană. Mulți spun că m-am izolat aici în nord, eu spun că, dimpotrivă, aici m-am deschis, aici am încetat să mai fug de ceilalți și de mine. Ar fi fost mult mai simplu să mă izolez la București dar am vrut să știu cine sunt eu și ce pot să fac de unul singur.

Mulțumesc că ai acceptat să stăm de vorbă, și pentru sinceritate

Mulțumesc și eu. Mă bucur că am putut vorbi, poate ajută și altora ce-am povestit noi aici.

Nu sunt vreun erou, nu vreau să fie despre mine, cât despre poveste. Uneori mă gândesc s-o spun mai amănunțit, poate chiar sub forma unei cărți, ca să le pot transmite celor care trec prin aceeași situație că nu sunt singuri și că există intotdeauna o soluție! O carte scrisă ca pentru mine cel de acum 11 ani.

***
Serialul despre voce continuă.
Cei care au mai multe întrebări sau dileme pot intra și pe grupul de facebook Vocea mea pe bune sau pot scrie direct la intreaba@faravoce.ro