Am fost la concertul secret Gorillaz din Londra

Adevărat, dacă nu-l asculți direct în concert.

M-am trezit sâmbătă dimineață, duminică dimineață, luni dimineață cu acorduri diferite în cap, toate amintiri trecute prin creier de la concertul Humanz, secunde din melodii pe care le-am reconstruit singură. Nu am fost niciodată până acum la un concert unde să nu știu ce se cântă și nici să nu pot să shazamuiesc melodia. Cum nu știu să recunosc linii melodice, am nevoie de cuvinte, pentru mine ele târăsc după ele și melodia. Ba mai mult, uneori nici amintirile nu mi le pot păstra, sau face, dacă nu m-agăț de cuvinte. Rezemată de gardul din fața scenei, colț stânga, mi-am notat în carnețelul roșu chei și cheițe care urmau să-mi amintească mai târziu ce am trăit. „mici damoni”, „siluete cameramani ceață”, „se lovuiește cu boxa”. Asta la început, când mai puteam scrie. Pe parcurs, pe motive de întuneric și emoție, hieroglifele devin din ce în ce mai indescifrabile, regăsesc, pentru c-a fost abia acum 3 zile „just like a carnival(?)”, „the truth take it in your heart now” și „tip păr super mare”.

Primul concert Gorillaz din 2017, powered by Electronic Beats, cu o audiție în premieră a primului album în 6 ani, Humanz, desăvârșit de un cast extraordinar, merita un loc pe măsură. Se zice că viața de noapte a Londrei s-a mai redresat după criza de anul trecut, când legendarul Fabric a fost închis pentru că doi adolescenți au făcut overdose - acum funcționează din nou - , iar aproape la fel de legendarul The Garage și-a luat și el o porție de redesign la începutul anului - găzduia de altfel, am aflat, un concert Subcarpați și CCSE sâmbăta. Câștigătorul serii exclusiviste a fost însă Printworks House, avanpost industrial atât de nou că încă nici n-are galerie de poze pe Resident Advisor. După cum îi spune numele, e o fostă tipografie, undeva in the middle of nowhere unde sunt mai degrabă parcări, și e ceva imens, în care intră cam 6.000 de oameni, pentru că are 119,200ft² (convertorul zice că asta înseamnă 11,074m², ceea ce na, e micuț doar pe lângă Casa Poporului). Concertul Gorillaz s-a ținut în ce e posibil să fie cea mai mică sală de acolo, un fel de sala Berlin, doar era secret. Din câte am aflat, în sală au fost câțiva oameni de presă, aduși de Telekom, o mână de câștigători la concursul pe care l-a făcut Electronic Beats și câțiva fericiți care s-au nimerit prin apropiere și au primit bilete fără să știe la ce vin. Cu toții ne-am regăsit cum coborai de la intrare în stânga, între toalete și curtea interioară în care se fuma.

Datorită carnetului mic roșu, știu că primele cuvinte ale lui Damon pe scenă au fost Thanks for coming on such a short notice. S-a râs în sală, iar eu m-am emoționat ca proasta. Omul era îmbrăcat ca de Berghain, tricou gri închis, pantaloni negri, geacă de piele, neagră. Sub cotul stâng avea o banderolă pe care scria, alb pe negru, MAD. Toți ceilalți membri permanenți din band, dintre care unul cu suflet de Michael Jackson, doar că mult mai sexy, o aveau, doar că pe ei scria FLY și BUZZING. Damon pare în continuare un puștan teribilist, dar care a pus pe el o eleganță din aia a vieții, de tipul I forgot more than you’ll ever know, iar în lumina reflectoarelor are prezența lui Jude Law în The Young Pope. Ajută poate la asta și faptul că un metrosexual, înalt, superb și cu barbă, apare când și când la câțiva metri în spatele lui, sărind elastic ca să-i elibereze firul de la microfon care se-ncâlcește cât se plimbă el printre instrumentele și microfoanele care așteaptă invitații speciali pe scenă. Când se joacă cu publicul, când se lovuiește cu boxa, când scuipă apă peste oamenii din primul rând, când e grav, dar nu se oprește în niciun moment din tot timpul ăsta să învârtă cheia de la cutia muzicală în care suntem prinși toți. E ca un dirijor ezoteric, trickster of puppets. Și e cam la 15 metri de mine, estimez ochiometric. Dar nu asta mă emoționează.

Vocea e aceeași. E vocea din liceu, care clopoțește anxios în Fire I lie and I'm easy/All the time but I'm never sure/Why I need you/Pleased to meet you, când eu dau shoturi de tequila la 30.000 lei (vechi, ca și povestea), încărcată de melancolia distrată din Coffee and TV și de sexyness-ul dark, heroinat, din Beetlebum. E aceeași, vocea lui Damon, care mă ia din liceu, mă trece prin subsoluri bucureștene, m-aruncă în nisipul din Vamă, mă scutură un pic și apoi mă plesnește cu toată puterea: that is so earthly, my dear, remember, this is Gorillaz!

Prima melodie după intro e Ascension, cu Vince Staples. Știu asta pentru c-am scris „1 – higher (?)”. Și pentru că Drop that ass 'fore it crash!, am dansat de mi-au curs endorfinele, cum ar zice Dan Alexe, pe trecători, adică pe puștanii de lângă mine pe care i-am invidiat tot concertul că păreau să-i știe pe toți de pe scenă. Am vărsat niște bere pe ei. Pe la a patra melodie, Damon ne-a zis că dacă ne place ceva în mod special să țipăm REWIND! dar nu o vor cânta încă o dată decât dacă o vrem toți. „It has to be unanimous, not this 52% shit”, a zis omul, și iar s-a râs, și eu iar m-am emoționat un pic, c-am prins gluma. Dacă balada Busted and Blue, pe care o cântă împreună cu Kelela, mi s-a părut un pic leșinată (mai puțin pe moment, când am fost awww, mai mult după ce am ascultat pentru a treia oară ce-am înregistrat din ea), m-am trezit iar la endorfine cu Sex Murder Party, feat. Jamie Principle și Zebra Katz, cine altcineva, care are toate șansele să devină una dintre clasicele melodii pe care îmi va veni să dansez toată viața. Melodia care m-a cucerit însă definitiv, iremediabil și de tot, a fost una pe care au dat-o pe net de prin ianuarie, dar așa cum am ratat-o și eu, poate ați ratat-o și voi. Pe scenă, a fost un trip church-gotic fantastic. Hallelujah Money este vocea lui Benjamin Clementine, ca un whisky greu, peste care vine Damon ca felia de portocală, în orice caz, ceva foarte frumos, ce puteți asculta aici. When the morning comes/ We are still human/ How will we know?

Sfârșitul concertului a fost, pentru mine, We Got the Power, o melodie mai old school, cover după hitul cu care artista suedeză Loreen a ajuns în finală la Eurovision în 2013. Cu ocazia asta am descoperit-o live pe Jehnny Beth de la The Savages, care are un je ne sais quoi de la PJ Harvey, și mai puțin pe Noel Gallagher și pe Jean Michel Jarre, care au fost și ei, după cum mi-a dovedit Pitchfork, doar că din colțul meu nu se vedeau și de auzit nu am știut să-i aud. Gorillaz au revenit apoi cu Feel Good Inc. și Clint Eastwood, pe care le-am ascultat zâmbind, fără emoție, pentru că le-am tocit prin toate aceleași locuri de care ziceam la început, și care sunt hituri și acum în Vamă, vară de vară.

Abia a început primăvara, dar mi-am găsit albumul de păstrat pe 2017. 

***
Albumul Humanz se va lansa pe 28 aprilie. Până atunci dar și de atunci încolo, trupa s-a aliat cu Telekom Electronic Beats, care va fi portalul pentru content exclusiv despre membrii virtuali Murdoc, 2D, Noodle and Russel (biografiile lor sunt deja pe site). Tot în aprilie, Deutsche Telekom o să lanseze o aplicație care îți dă acces AR la universul Gorillaz. Sneak peek aici.