Am fost la Mono, (nu) la mare

De pe insula Tokyo din oceanul Japonia, Mono au venit la București în martie, când la mare marea e încă neagră și calmă la suprafață, dar agitată pe dedesubt. E mai greu să convingi pe cineva să vină la mare pe vremea asta. La Mono a fost simplu.

La Mono = la mare

Nu doar pentru că muzica s-a auzit de parcă pluteam toți cu capetele sub apă. Nu pentru că a venit în valuri, fiecare piesă construită delicat la început (vezi mai ales albumul Hymn to the Everlasting Wind), structurată treptat, pe viu, și terminată exploziv. Mai mult pentru că – știi cum dai la mare peste câte-un om cu care vorbești o noapte, parcă v-ați ști de 15 ani? La Mono am dat peste Oana*, care știe cu muzica, știe cu Japonia și știe și cu muzica japoneză. I-am zis că am venit cu bagajele cam nefăcute. Mi-a zis că e ok, ar fi trebuit doar să știu „că muzicienii japonezi stau mai bine pe partea tehnicii muzicale decât restul Universului”. În rest, Mono sunt listener-friendly cât timp eşti familiar cu post-rock-ul, nu haotici precum World’s End Girlfriend, care combină glitch, jazz și electro tot post-rock, tot via Japan.

Mono ≠ Japonia?

În flux și reflux, Mono produc același album, din nou și din nou și altfel, de 14 ani. Cea mai nouă variantă, For My Parents, e o călătorie comod nostalgică, spre acasă cel sigur și călduț. În variantele precedente, Mono spărgeau de pereți valuri mari și disonante ca ale lui Hokusai. Aici filtrează armonii adeseori simfonice, printr-un plan sonor calm – ca razele care străpung apa ca să lumineze viața peștilor. Oana zice că Mono sunt japonezi pentru că sunt eclectici/sunt eclectici pentru că sunt japonezi. Bun, compun cu game pentatonice, minimalisme (folosesc inclusiv glockenspiel-ul în arhitectura pieselor) și un tsunami de construcții imense, atmosferice, pe finalul majorității melodiilor. Dar nu despre asta e vorba.

„Mono vin din aceeași țară care produce și exportă Visual kei, j-rock si j-pop, dar şi specii foarte dubioase de noise” (de la ambiental noise și stoner la krautrock nipon via Acid Mother’s Temple). „Senzația de uniformitate, uneori în cadrul aceleiaşi formaţii, sau chiar a aceluiași album, este doar bluff cu scopul de a nu dezorienta piaţa - occidentalii par să aibă un fel de alergie la haosul muzical japonez. (...) Mă tentează să spun că Mono sunt poate chiar atipici, sau ne-japonezi, prin cuminţenia şi ‘puritatea’ muzicală relativă.”

Mono-Tokyo-București

De la Legend la Halcyon și Everlasting Light, Takaakira Goto, Hideki Suematsu, Tamaki Kunishi și Yasunori Takada și-au ascuns privirile, pe sub câte-un breton sau ațintindu-le pe instrumente. În sală, un ocean mic de ochi închiși și păr fluturat ritmic. Suntem la Mono, la mare, la Tokyo, la București, unde? „Tokyo nu e Japonia, Hokkaido nu e Japonia, Okinawa nu e Japonia, dar, la urma urmei, nici Bucureștiul nu e România, deci putem relaţiona. (...) Mono sunt doar un ingredient bine individualizat pe scena muzicală incredibil de diversă din Tokyo.”

* Oana-Mădălina Socaciu (24) e masterand în Studii est-asiatice la Universitatea București.

Fotografii de Claudiu Popescu.