Amintiri din şcoala generală

Cămașa

Mama îmi aranjează din nou cămașa, pentru a 3-a sau a 20-a oară, nu mai știu, presiunea este mult prea mare ca să mă mai pot concentra la lucruri lumești. Este prima mea poză oficială, la școală, în fața întregii clase, trebuie să arăt bine, să nu-i dezamăgesc pe colegi sau pe ai mei. Dar mai ales să nu o dezamăgesc pe Ale, fata care-mi place mie de ea. Mult mai devreme decât mă așteptam, îmi aud numele. Simt cum toate privirile se întorc spre mine. Nu sunt anxios, dar vai, cât de anxios sunt! Mă îndrept spre cadrul perfect aranjat și mă așez timid la birou, în fața cartonului pe care nu reușesc să îl deslușesc (parcă știam să citesc, nu?). Îmi amintesc de eroii mei preferați, și încep să preiau câte puțin din puterea fiecăruia. Sunt furios ca Hulk, curajos ca Batman, puternic ca Superman, la fel de rapid ca Spiderman. Ba nu, fără Spiderman, că mi-e frică de păianjeni. Dar sunt sigur pe mine. O să vadă poza și o să se îndrăgostească de mine pe loc. Îmi aranjez pentru a 4-a sau pentru a 21-a oară cămașa. Mă uit încrezător la cameră. Este momentul meu. - Claudiu Popescu

Școala nr.79

Mama și tata vorbesc despre studenție când se referă la cei mai frumoși ani. Eu nu mă gândesc nici la facultate, nici la liceu, că aveam creierul prea prin toate părțile. Nu, la mine cei mai frumoși ani au fost cei 8 din școala nr. 79 din București.

Școala unde am fost și sefa clasei, stăpâna cu cheie a dulăpiorului cu cretă și am plâns primele și singurele dăți de fericire când am câștigat concursuri la care scriam compunerile cu final deschis. Unde la serbări ne puneau mereu We Are the Champions pentru noi ăștia duși la olimpiade și cu coroniță.

Școala cu 7 șefi de promoție pe an, printre care colegii mei la ale căror aniversări mă duceam în McDonalds-ul de la Unirea să înotăm printre bile colorate și care au ajuns acum doctoranzi la Harvard și la Princeton în subiecte imposibile. Școala cu imnul ăla Ohrwurm imbeciloid pe care încă pot să-l recit: 79-i școala mea/ fără ea nu pot spera/ să fiu omul educat/ chibzuit și învățat!  

Școala unde m-am îndrăgostit prima oară, cu uniformele noastre alb-negru de la care simțeam că mă abat când am început să port Converși, unde am simțit că I've peaked, și unde mi-am cunoscut prietenii pe care chiar îi consider de neînlocuit. - Miruna Potop

Probleme cu băieții

În prima zi de școală din clasa întâi m-am așezat în banca din spatele băieților care aveau să fie răii clasei: Marius, blond cârlionțat cu ochii albaștri, și Vlad, înalt, șaten și cu o aluniță în colțul buzei superioare. Eu eram cuminte, dar șmecheră: geacă roșie de blugi, păr scurt, citeam cel mai clar din clasă și dădeam pumni în băieții care mă enervau.

Probleme cu băieții #1
Merg bălăngănit spre poartă, o văd deja pe bunica care mă așteaptă împreună cu armata de bunici și bone care zâmbesc și fac cu mâna în sincron și îl aud din spate pe Cezar care îl strigă pe Cristi: „A ieșit din școalăăăă”. Eu mă uit stânga-dreapta, nu mai era nimeni, mă panichez un pic dar merg mai departe. Dintr-odată ies vreo șapte băieți ca din pământ, care mă lipesc de perete și mă înconjoară. Apare Marius cu un rânjet pe față: „Nu ieși de aici până nu te pup de unșpe ori”. Eu îi trag un „nu” hotărât și în timp ce se apropie, găsesc urgent o soluție. Mă ghemuiesc și mă arunc pe asfalt printre picioarele lor și o iau la fugă, Marius mă prinde de ghiozdan și mă trage înapoi, bunică-mea urlă: „Las-o-n pace, derbedeule”. Marius se sperie, sare gardul, ceilalți băieți reintră în pământ. A doua zi, în loc de pumni, îi pârăsc învățătoarei. Nu mă simt lame, mi se pare că merită, oricât de mult m-ar urî după. Sunt toți pedepsiți, nu mai au voie să joace fotbal o săptămână, iar Marius n-are voie nici măcar să se ridice din bancă, iar toată lumea trebuie să-l ignore. Mă flendur* prin fața lui și îi suflu un pupic din palmă.

Probleme cu băieții #2
Excursie, Bușteni, clasa a doua. În camera fetelor e chicoteală maximă, bătaie cu perne, ciondănit care băiat e al cui etc. Brusc se trântește ușa de perete și se aruncă într-unul dintre paturi Marius și Vlad. Încep să țopăie și să râdă iar Marius zice că o să ne arate cocoșelul. Vlad se strică de râs, cade din pat, are un fel de spasme. Noi fetele ne uităm unele la altele, semi-îngrozite, semi-curioase. Le zic relaxată că n-are tupeul. Marius explodează de parcă alea erau cuvintele magice, sare din ce în ce mai tare și își dă pantalonii și chiloții jos. Eu strig „nu vă uitați, întoarceți-vă cu spatele”, fetele mă ascultă, eu nu mă întorc. Mă uit în ochii lui Marius, care e roșu la față de râs, apoi devine serios. Îl ridică pe Vlad de pe jos și fug la ei în cameră. Se repetă povestea cu pârâtul, Marius e închis în cameră toată ziua, iar seara când ne pregătim cu toții de balul mascat și eu sunt gheișă, ne împăcăm.

Nu m-am îndrăgostit până la sfârșitul lui a treia, când s-a mutat la noi în clasă Ștefan, dar cu care era complicat, pentru că nu știa pe cine să aleagă dintre mine și Mădălina, cealaltă blondă a clasei. Toată lumea credea în continuare că între mine și Marius e mare pasiune, dar noi știam că suntem ca frații. Ba chiar ajunseserăm să ne îmbrăcăm cam la fel. Făceam echipă la sticluța cu otravă și câștigam, mânjeam pereții din baie cu acuarelă, ne ajutam la teste, făceam întrecere în curte. Cei mai șmecheri blonzi din a 3-a A, nici iubiți, nici frați, nici prieteni, nici colegi. Teona Galgoțiu 

Lăsați tocilarii să facă ce vor 

Știi copiii ăia care de-abia așteaptă să înceapă din nou școala? Ăia care chiar se bucură că n-o să mai stea pe capetele părinților lor, 4-5 ore pe zi, luni-vineri? Ăia care, de fapt, probabil nu există; sunt o invenție a învățătorilor și profesorilor din lumea întreagă, menită numai să-i facă pe părinții cu copii normali să se simtă prost?

Există copiii ăia, am fost unul dintre ei.

Poate pentru c-am crescut pe silent, printre oameni mari, care m-au învățat să citesc și să scriu de la 5-6 ani, m-au pus la o măsuță și m-au mai luat de acolo peste 4 ore, după ce le desenasem toată camera și le scrisesem și-o poezie (prima a fost ceva cu „răzorul de varză/în care mai an poposise o barză”). Poate pentru c-am crescut copil-adult, fără alții de vârsta mea. Poate pentru că la școală eram centrul atenției pentru niște chestii absolut banale. Citeam fluent, pe voci maimuțărite după poveștile pe disc cu care adormeam. Lipeam vată pe hârtie, desenam domnitori și hărți, țineam minte versuri la virgulă, și știam că 7 ori 3 egal numărul de la casa noastră. Tăiam fericită de pe lista de vacanță Al Mitru, Povești nemuritoare, Fetița cu chibrituri. Și niște adulți, unii mai mari decât părinții mei, erau absolut pe jos că cineva chiar face toate astea. Mama ridica din umeri, „nu știm, doamnă, n-am pus-o noi să le facă”.

Lăsați tocilarii în pace, se bucură de școală pentru că e o lume mai ordonată, cu reguli, care, spre deosebire de aia haotică și reală, pare să aibă sens. Dacă-mi făceam temele, era mai ok că nu-mi fac niciodată patul. Dacă luam 10, nu mai era așa mare chestie că pierdeam geci și umbrele pe bandă rulantă. Dacă doamna zicea că fac ceva bine, aveam curaj să deschid gura și la joacă. Lăsați tocilarii în pace și trimiteți-i să se joace cu ceilalți copii, chiar dacă nu le dă nimeni coroniță pentru asta. Dar prinde bine, am aflat (în cele din urmă, până și eu). Ioana Pelehatăi 

Școala? Care școală?

Nu cred că am vreo amintire plăcută cu școala. Am început să o detest de la prima oră de caligrafie (sau cum se numește) și nu m-am oprit vreodată din asta. A devenit suportabilă doar după ce am început să chiulesc. În momentul în care „mă duc la școală” a devenit sinonim cu „plec încolo, dar mă opresc la un fotbal”. Destul de repede, din fericire, din clasele mici. Mai târziu, până și părinții au renunțat la speranța că există cale de împăcare cu instituția în discuție. Moment în care începerea școlii a încetat să fie o dramă. Bogdan Theodor Olteanu 

Crăiasa Zăpezii 

Dacă pot să îmi amintesc un moment în care mi s-a confirmat că școala nu e numai despre școală, ba chiar că toată treaba serioasă se petrece pur circumstanțial, când se extinde cercul de interes și de cunoștințe, atunci categoric e serbarea de iarnă din clasa I. După repetiții intense, după strădanii, după multă muncă în echipă alături de micii mei colegi, după coordonare cu doamna învățătoare, a apărut personajul străin și exotic: domnul Moș Crăciun, care nu avea mai mult de 30 ani și care, după serbare, pășește spre mine și mama.

- Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?
- Nu știu, acum sunt Crăiasa Zăpezii.
- Doamnă, să o dați la actorie!

Mama a privit încântată, s-a povestit întregii familii, iar apoi am pășit pe la vreo 5-6 facultăți și tot nu știu ce vreau să fac. Mai bine ascultam de Moș Crăciun! Dana Berghes 

Râurâțușcărămurică

Am avut probleme cu „r”-ul în fragedă copilărie. Lucrul ăsta nu m-a supărat, nici măcar poeziile cu râurățușcărămurică pe care le auzeam de la toate rudele. Ba chiar mă distram la țară când îi ziceam calului „tllll” în loc de „trrrrr”. Ai mei m-au trimis totuși la logoped înainte de a începe școala, iar asta a fost ceva sinistru: logopeda ne întreba „cum face motoclicleta când pleacă?”, noi încercam să îi spunem că nu suntem oligofreni, știm cum face, doar că nu putem să zicem.

Mi-am băgat picioarele în logopedie și m-am dus la școală. Eram activ, ridicam mâna, știam că mă duce capul și voiam să oficializez rapid asta. Dar, într-o zi, la o lucrare de control cu despărțit în silabe, când câțiva elevi au luat 4, restul 10 și numai eu 8, m-am speriat tare și mi-am dat seama că e din cauza felului în care se formează sunetul la mine în gură. De-atunci, în fiecare dimineață, primul lucru pe care îl făceam după ce mă trezeam era să zic „lll...lllll”: „r”-ul nu voia să iasă. S-a întâmplat după câteva săptămâni și țin minte că după ce am alergat să îi trezesc pe ai mei zicând „rrrrr” am fugit la școală și am alergat și pe toate holurile de la toate etajele: „rrrr! rrrrrr!”.

V-am povestit lucruri din astea plictisitoare din clasa I că de pupat prima oară m-am pupat la grădiniță. Adi Bulboacă 

La un geam de școală

Din pat nu o vedeam, că avea totuși doar un etaj, ca orice școală de cartier, dar dacă mă ridicam în capul oaselor puteam să văd clădirea școlii din camera mea. Proximitatea asta m-a făcut om în cel puțin trei feluri. De exemplu, de-aia nu mă împac bine cu timpul. Când ai școala vizavi, ți se pare că ai tot timpul din lume să începi să te pregătești de plecare. Îți faci ghiozdanul, te mai uiți la un clip pe Atomic; scoți uniforma cu guler apretat din șifonier, mai bagi un episod din Dexter’s Laboratory; muști dintr-un sandviș, hai că mai ai timp să prinzi și finalul din reluarea telenovelei ăleia proaste pe care ai văzut-o oricum și de cu seară. Așa ajung și acum să ies pe ușă când trebuie deja să fiu undeva. Apoi, când trebuie doar să traversezi o alee ca să ajungi, e ușor stupid să faci mofturi că vrei să fii dusă și adusă de la școală de părinții muncitori. Așa că înveți să te descurci singură. Îți faci un ceai, îl bei în compania propriilor sorbăcăieli întrecute doar de pendula de pe hol, porți conversații întregi cu tine-n gând și te bați generos pe umăr când îți iese o glumă bună, îți pui cheia de gât și-ai plecat, fără să zici vreun „pa”. Când te întorci, lucrurile sunt exact unde le-ai lăsat, te tolănești în pat și, în general, îți vezi de treaba ta cum ai tu chef. Chiar dacă, între timp, am trecut și prin experiența unor spații împărțite, confortul propriei companii, prima iubire, tot mi se pare cel mai mișto lucru care a existat vreodată, mai ales când îl redescoperi. Și mai e ceva. Când școala e așa de aproape, îți cunoști mai toți colegii, că sunt de la scara de lângă și blocul de vizavi și ăla pe lângă care treci când te trimit să încarci sifoanele; practic, în prima zi de școală, în loc să faceți cunoștință, povestiți ce-ați mai făcut în ultima zi. Asta face să-ți placă bula în care te învârți, că doar ai muncit la ea, dar îți accentuează timiditatea când trebuie să o părăsești și e nevoie să spui mai mult de două cuvinte ca să o poți numi conversație relevantă. De-aia, de multe ori și acum, zâmbesc frumos și atât, să nu se vadă că mi s-au umezit palmele și nu-mi găsesc cuvintele în fața cuiva nou. Mirela Petre

Tataie și ghiozdanul 

Școala nr.6, considerată cea mai bună din Medgidia, rivala eternă dar detașată a școlii nr.1, se situează aproape de centrul orașului, lângă principala biserică de dinainte de pod, la două minute de piață și de muzeu, vreo trei de fostul cinematograf Dobrogea și cam cinci de Casa de Cultură. Este o școală spațioasă, cu ditai curtea și terenuri de sport cât să poți să bagi și baschet și fotbal și oină și sărituri la groapa cu nisip, în același timp. De pe strada Rahovei, ca s-ajung la școală o luam pe Romană, strada care are, în mod convenabil, în capătul din vale biserica, iar în cel din deal cimitirul. Treceam pe lângă strada pe care mi-am petrecut cel mai mult timp în afara casei și anume Oprea Hârâciu, unde stăteau și cele mai bune prietene ale mele și băieții de care îmi plăcea - aproape toți. Spre deosebire de strada mea, pe asta erau multe blocuri, iar blocurile, cu băncile lor lungi din fața scării, umbrite de viță de vie și curțile largi din spate, vegheate de câini vagabonzi și presărate cu tufișuri, erau aventuroase și sexy. Treceam prin fața bisericii și apoi o luam pe aleea dintre lăcașul sfânt și cel laic și coboram alene printre terenurile de sport, spre școală.

Uneori, în excursia asta matinală eram însoțită de tataie. Tataie locuia pe Radu Negru, strada pe care aș fi continuat de la biserică spre dreapta, dacă nu mergeam la școală. Așadar, ca să mă ducă pe mine, tataie făcea drumul invers, urcând pe Romană până pe Rahovei și oprindu-se la curtea cu brad înalt, zid verde și două porți greoaie negre. Tataie nu intra pe poarta mare, ca toți ai casei, ci suna la poarta mică, ceea ce isca mereu un câine să latre. Tataie era scund, cam de înălțimea mea de acum, iar asta mă făcea, cred, să mă simt mai în largul meu cu el, pentru că nu era înalt ca toți adulții. Insista să-mi care ghiozdanul, o geantă bleumarin pătrățoasă și rigidă, mai lată decât spatele meu, pe care o ținea de o toartă, ca pe o plasă de piață. Țin minte că vorbeam încontinuu pe drum, povestindu-i chestii serioase, adică despre cam cât de șmecheră eram la școală; bună la toate, chiar și la sport! În amintirea mea tataie mai mult tăcea, poate intuia că era privilegiat să afle atâtea detalii - cu ai mei eram de pe atunci mai degrabă sporadică -, poate așa alegea el să profite de singurele momente în care eram separat de restul familiei, sau poate pe ritmul sporovăielii mele își aranja din amintiri. Nu am avut curiozitatea asta pe atunci.

Într-o zi am fost văzuți de învățătorul meu, dl Leța, care m-a certat că „o fată mare așa ca tine n-ar mai trebui să-l lase pe bunicul ei să-i ducă ghiozdanul”. Am fost mereu sensibilă la vorbe aruncate la plesneală și acestea au fost suficiente. „Pot să-mi duc și singură ghiozdanul!” Ritualul nostru complice, drumul senin, ghiozdanul imponderabil - pentru că-l ținea tataie, nu mai aveau sens. Am și-n ziua de azi numai cuvinte de laudă pentru dl Leța, un învățător deschis și răbdător și un om cu foarte mult bun simț. În continuare, nu îl pot ierta însă pentru ce-a zis în ziua aia, pentru lipsa lui de delicatețe, pentru că nu a reușit să înțeleagă că răsfățul meu era și al lui tataie și pentru că fără să vrea sau să știe, m-a deposedat de el. Karin Budrugeac

Penarul albastru

M-au pus să țin pixul „așa cum trebuie”, adică altfel decât îl țineam eu de fapt când chiar scriam. Mi-au pus un penar roz în față, deși eu aveam unul albastru. Și nici măcar nu era banca mea! Privind retrospectiv, sunt convinsă că zâmbetul ăla inocent ascundea revoltă. Oh, și mai aveam și uniforma-rochiță! Pe care o uram, și pe care am mai purtat-o doar de vreo două ori dup-aia, până într-o zi, când, de rușine să ies în fața clasei cu fustă, în mijlocul orei, cum să vă zic, m-am pișat pe mine. Larisa Baltă 

Uniforma

Am intrat în clasa întâi în ‘96. Nu mai știu dacă se găseau greu uniforme sau dacă pur și simplu ne apucaserăm noi prea târziu de căutat, dar știu sigur că am avut niște bătăi de cap cu treaba asta. Aveam nevoie de clasicul sarafan albastru, cu cămeșoi în carouri alb-albastre și cu guler alb. Impresia mea e că ploua în ziua în care am luat magazinele la pas cu mama, dar nu aș băga mâna în foc pentru asta. Într-un final, am ajuns la Romarta Copiilor - vizavi de Cercul Militar, unde acum e un BRD. Îmi amintesc R-ul înfoiat, de ușa rotativă pe care o văd eu în mintea mea nu sunt convinsă, dar precis erau niște scări rulante chiar în mijlocul parterului, cum intrai. Mai țin minte hainele puse pe manechine mici, busturi cu un singur picior, și îmi mai amintesc că era foarte liniște și gol - magazinul s-a închis definitiv foarte curând după ce am fost noi. Mi-am luat de acolo o uniformă pe care o mai știu doar din fotografii, dar amintirea mea e despre acest magazin, de care auzisem de atâtea ori, de care încă aud, în care am apucat să intru o singură dată și din care acum înțeleg doar liniștea de atunci. Ioana Moraru 

Ca la armată 

Mama era profă de fizică la liceu, așa că de mică auzisem de corijențe, repetențe, note mici și teste. Școala părea un tărâm de netăgăduit, în care erai nevoit să supraviețuiești cumva. Prima zi de școală a fost înfiorătoare. Toată vara învățasem să scriu, să citesc și să socotesc, dar tot nu mă simțeam pregătită. Parcă mă duceam la armată. Am întrebat-o pe mama dacă mă va mai iubi dacă rămân repetentă. Câteva luni mai încolo îmi smulgeam părul din cap la primul 10 cu minus. În clasa a VIII-a, când mă pregăteam de testele naționale, ai mei mi-au ascuns cărțile ca să iau o pauză de la învățat și am început să plâng de frică și de frustrare. Nu mi-e dor de școală. Pe parcurs m-am mai relaxat. Mi-am luat primul 7, apoi primul 4 și mi-am lansat prima grevă în clasa a VIII-a, când n-am vrut să dau un test. Pe parcursul școlii mi-am mai amintit să și zâmbesc. Acum mă uit la copiii care se duc la școală și îmi zic ce bine că am scăpat! Iulia Văcăroiu 

*Aici în sensul admis în redacție de „a se fâțâi” și nu în varianta „a se coi”.  

***
Pretextul pentru joaca noastră de-a școala generală a fost campania Respect Școala, care vrea să strângă mii de rechizite pentru copiii din întreaga țară. Dacă vrei să participi, spune o mică poveste sau un gând despre școală pagina campaniei, cu hashtag #respectscoala și o fotografie din primii ani de școală. Pentru fiecare imagine încărcată pe pagină, Mega Mall donează un caiet unui copil fără posibilități.