Ane Brun, doar ea. Şi chitara.

Ca să faci magie, n-ai nevoie de prea multe. Îți trebuie o seară frumoasă în mai. Mai ai nevoie și de câteva valuri de pânză fâșii pentru proiecții hipnotice, o sală cu sunet curat și o orgă mare pe al patrulea perete, și o fată cu o chitară. Fata cu chitara e un loc comun de fascinație în muzică, dar Ane Brun nu e o oarecare fată. Dacă vrei analogii, e praful și pulberea din vocea lui Johnny Cash, presărate din avion peste fiordurile de la ea de-acasă, din Norvegia și peste nordul oceanului Atlantic din Suedia în care stă de 12 ani. E un pic punk și-un pic rock’n’roll, pentru că are propriul label, multe chitare, și acustice și electrice, și știe să cânte la orgă din picioare. Dar cel mai bine știe să-și manevreze vocea ca pe-un instrument de precizie. La milimetru și la secundă, se apropie, se depărtează de microfon, și toată vocea aia plină, puternică, pare s-ajungă la tine de pe alte planete. Din toate astea, iese magie.

Ca să faci muzică, zice Ane, n-ai nevoie decât de iubire. „Ajută să ai multe relații, multe despărțiri. Pentru că așa ajungi să ai și multe cântece. E bine pentru muzică”, râde la microfon. Apoi primește o altă chitară și-o alta, și încă una, ba și-o vioară pe proiecție, la Halo și-ți transformă toate piesele pe care credeai că le știi. Sunt tot ele, dar în versiuni mai simple, mai curate și cu-atât mai calde. Do You Remember e prima - și te-ar ridica de pe scaun, dacă n-ai fi la Sala Radio. Ridici doar un imaginar pahar de vin pe My Lover Will Go, Words te găsește singură în casă, scriind, iar cu The Flame from One schimbi lumea, și peste toate Ane aude oceanul. Ane Brun a vorbit despre schimbat lumea. Totul, zice ea, e să găsești echilibrul ăla al vulnerabilității, între curajul de a fi tu, de-unul singur, și a fi împreună. Și dincolo de ce-a zis, asta a și făcut.