Ani de liceu: Jacqui Banaszynski

Liceu

M-am născut într-un sătuc din Wisconsin, cu 1200 de locuitori. Dar la liceul nostru veneau copii din întreaga zonă, capacitatea lui era de vreo 800 de elevi, și era nucleul tuturor lucrurilor. Acolo se întâlnea toată lumea.

Nu foarte mulți colegi de-ai mei au mers mai departe la facultate. Majoritatea au rămas în zonă și au devenit fermieri sau s-au angajat ca mecanici. Cred că un alt lucru relevant de spus e că eu am făcut liceul la finele anilor 1960. În perioada aia, SUA discuta aprins despre Drepturile Civile și se pregătea pentru războiul din Vietnam (mulți din băieții din liceul meu au fost luați în armată), deci era multă tensiune, și era și epoca sex, drugs and rock’n’roll. Era o perioadă de mari schimbări și noi am crescut cumva în toiul ei, dar, desigur, izolați.

Nu ne simțeam izolați, în schimb, pentru că aia era singura viață pe care o cunoșteam. Când mergeam la oraș, în Milwaukee, care era la trei ore distanță, ne duceam pentru o zi. Vizitam Grădina Zoologică, muzeele, vedeam un meci de baseball și apoi plecam acasă. Asta era tot. 

O consecință a atmosferei în care am crescut e că te implicai în orice activități. Eu eram în Consiliul Elevilor, la ziarul liceului, în clubul de franceză, în clubul de atletism pentru fete, pentru că nu era altceva de făcut. Nu aveam un cinematograf în oraș, cred că l-au închis când aveam eu 12-13 ani, nu aveai unde să mergi, deci totul se întâmpla la liceu.

M-am descurcat foarte bine la școală, eram o elevă foarte bună. Nu eram rebelă, în sensul că nu am intrat în încurcături, n-am băut, n-am fumat, n-am stat cu copiii răi, n-am făcut genul de prostioare care îți puneau poliția pe urme, n-am neglijat școala. Mai fugeam de acasă, dar nu cine știe ce. Privind în urmă, eram cam plictisitoare. Dar nu. Știi... Dacă mă gândesc la perioada aia, cred că felul în care m-am purtat e parte din motivul pentru care am ajuns să fac jurnalism. Puteam să stau cu atleții, pentru că făceam atletism. Puteam să stau cu copiii cei mai isteți. Puteam să stau cu fetele din elita socială. Dar n-am fost niciodată în centrul acelor grupuri, mereu am fost undeva la margine, și cam asta fac și jurnaliștii, stau pe margine și observă, în loc să fie în mijlocul acțiunii. Deci am sărit dintr-un grup în altul cu ușurință, fără să aparțin vreodată cu adevărat vreunuia.

Limitări

Aveam patru frați și ei puteau face lucruri care mie nu-mi erau permise. Eram foarte conștientă de asta și nemulțumită. Puteau să meșterească cu tata în atelier, mergeau la pescuit împreună și eu n-aveam niciodată voie să-i însoțesc. Nici nu se punea problema. Tata zicea: plec cu băieții într-o excursie de pescuit. Asta era tot. Nu mă excludeau din răutate, pur și simplu nu se punea problema. Nu se gândea nimeni că lucrurile pot fi și altfel.

Am dat din greșeală peste ce mi-am dorit mai târziu să fac. Mă interesa arhitectura, mă interesa aviația, mi-ar fi plăcut la nebunie să pilotez, dar fetele nu aveau acces la astfel de profesii când eram eu la școală. Nu știu dacă am vorbit despre asta cu alte fete, pentru că era un non-subiect. Pur și simplu nu se putea. Privind în urmă, îmi dau seama că lucrurile pe care mi le doream erau mai realizabile decât credeam eu, doar că nimeni nu mi-a spus asta, deci n-am știut cum să-mi împlinesc acele vise. Erau fete din generația mea care făceau arhitectură sau aviație. Dar în orașul meu oamenii nu gândeau așa.

Noi aveam un ziar al liceului, așa că m-am implicat acolo și a părut să funcționeze pentru mine. Când veneai dintr-o lume ca a noastră, fetele care terminau liceul aveau două posibilități – toate se măritau și făceau copii, dar dacă voiai să lucrezi, puteai să te faci fie profesoară, fie asistentă, iar eu nu voiam să fiu nici una, nici alta. Mă uitam la profesorii de la noi, care aveau câte 60 de copii la clasă, plus că toată lumea o făcea, asta se aștepta de la tine ca fată, și am zis: nu vreau să fac asta. Deci odată ce am intrat în redacția ziarului, am avut revelația că jurnalismul îmi oferă posibilitatea de a călători, de a avea o viață diferită de cea a unei profesoare sau a unei asistente. Nu am ales eu jurnalismul, era acolo și a funcționat pentru mine.

Familie

Am doi frați mai mari, cu vârste apropiate de a mea. Bineînțeles că ne certam tot timpul și ne eram feroce de loiali unul altuia. Frații mei erau grozavi, mergeam la double dates împreună, atârnam pe lângă ei, eram cei mai buni prieteni. Apoi mama a mai făcut doi copii, pe unul când eu aveam 10 ani și pe celălalt când aveam 15. Deci se poate spune că eu i-am crescut.

Părinții tatălui meu vorbeau poloneza. Nu știu dacă s-au născut în Polonia sau în SUA. Dar veneau dintr-o lume foarte veche, foarte old school. Familia mamei era familie de fermieri. Și mama era cea care făcea munca câmpului cu tatăl ei, în timp ce sora ei avea grijă de casă. Dar odată ce a terminat școala, a existat așteptarea că se va mărita și va avea copii, ceea ce a și făcut, dar nu cred că a fost vreodată fericită cu asta.

Eram foarte apropiate. Puteam vorbi despre orice cu ea. Mama nu prea era pe fetițeală, era o femeie practică, directă. Nu ne spuneam noi totul, dar n-am simțit niciodată că există ceva despre care nu am putea vorbi.

Cu tata nu mă înțelegeam, așa că făceam tot posibilul să nu fiu acasă, ceea ce de obicei însemna să fiu la școală, să stau la o prietenă, sau să plec în tabără. Cred că am și fugit de câteva ori când eram mai mică, dar nu aveai unde să te duci. La lăsarea nopții eram înapoi acasă. Trebuie să înțelegi, la mine în oraș toată lumea se știa cu toată lumea. N-aveai cum să pleci undeva fără ca părinții tăi să primească un telefon. Sau ca un localnic să te tragă deoparte și să-ți zică: „Ce faci? Te duc acasă.”

Tata obișnuia să bea, și nu puțin. Era bărbatul ăla foarte popular în oraș, priceput la ce face, un atlet de excepție, putea repara orice. Și era genul ăla de om care ar face orice pentru oricine, mai puțin pentru familia lui. Avea o persona în afara casei, apoi își revărsa toate frustrările asupra noastră. Niciunul dintre noi nu a avut o relație ușoară cu el. Probabil că a mea a fost ceva mai tensionată pentru că eram fată. Cred că nu știa ce să facă cu mine. Și nici cu mine nu avea cum să-i fie ușor, aveam ditai personalitatea, făceam o dramă din orice, iar asta îl deranja profund. Cu frații mei, deși era foarte dur cu ei, putea să facă sport, aveau ceva care să-i unească. Eu făceam sport, dar erau sporturi de fete. Chestii care-l stânjeneau. Deci ne certam foarte des. Am avut perioade în care, dacă el intra în cameră, eu plecam, sau dacă intram eu, pleca el. Până la urmă lucrurile s-au așezat. În ultimii lui 10 ani de viață am avut o relație bună, dar cât am fost eu în liceu relația noastră a fost foarte, foarte rea.

Mama încerca să se asigure că supraviețuim cu toții. Era cea care se străduia să facă lucrurile să meargă. Nu prea aveai de ales. Tipul vine de la muncă la 3 dimineața, beat mort. Nu poți face altceva decât să-l aduni de pe jos, ca să se poată duce la muncă a doua zi. Și ea lua greul asupra ei. Se purta atât de urât cu ea. Așa că înduram cum puteam. Eu și frații mei încercam să stăm cât mai mult pe-afară, să evităm certurile. Dacă mama se certa cu el, nu avea cum să câștige. Avea cinci copii de crescut. Deci trebuia să înțelegem că suntem cu toții în asta și trebuie să supraviețuim.

Refugiu

Aveam un jurnal, dar mă plictiseam repede de el. A părut întotdeauna o idee bună, dar după șase pagini, deja era prea mult. Mereu mi-am dorit să țin cu regularitate un jurnal, dar n-a funcționat pentru mine. Iar când mă întorceam și reciteam lucruri scrise mai demult, nu-mi plăcea de mine. Mi se părea că mă plângeam tot timpul. Deci nu, nu țineam un jurnal, dar aveam pen pals în întreaga lume, le scriam scrisori unor fete din alte țări. Iar eu și Becky, prietena mea cea mai bună, ne scriam scrisori tot timpul, chiar dacă stătea la șase case de mine.

Cred că nu eram atât de pasionată de scris pe cât eram de citit. Citeam constant, citeam tot, nu mă săturam de citit, ziua era prea scurtă. Mă băgam în pat cu lanterna și citeam sub cearșaf până la 3, 4 dimineața. Și cred că asta a dus natural la situația în care am fost încurajată să scriu de profesorii mei, eram bună la asta. Nu e ca și cum aveam o mare dorință de a fi scriitoare, dar pentru că citeam tot timpul și trăiam într-o lume de cuvinte, scrisul a devenit natural o parte a muncii mele. Dar n-am visat niciodată să scriu un roman, nici acum nu am acest vis. Nu cred că am imaginația necesară.

Nu aveam cărți în casă, pentru că nu ne permiteam să cumpărăm. Așa că luam orice găseam la bibliotecă. Aveam o bibliotecă itinerantă care trecea prin oraș o dată la două săptămâni. Și de acolo împrumutam. Pe la 12 sau 14 ani am citit Pe aripile vântului și îmi amintesc că aveam musafiri, probabil era ceva reuniune de familie, iar eu mai aveam 100 de pagini din carte și mama țipa la mine să vin s-o ajut să pregătească cina, iar eu nu mă puteam clinti. Eram complet prinsă. Citeam și plângeam, plângeam și citeam. Cred că am citit cartea aia de 7-8 ori. Era o lume despre care nu știam nimic, iar Scarlett era așa o luptătoare și supraviețuitoare. Eram acolo cu ea: bravo, fată, bravo!

Haine 

Încă aveam coduri vestimentare în școală. Fetele erau obligate să poarte fustă. Îmi făceam singură mare parte din haine. Fuste foarte scurte. Fuste. Foarte. Scurte. Erau anii fustei mini. Școala gimnazială din oraș era catolică, și acolo îți măsurau fusta, ca să se asigure că e suficient de lungă, dar odată ce am ajuns la liceu, am făcut ce făcea toată lumea. Deci fustă și pulover, fustă și bluză. Chiar și când mergeam la vreun dans, purtam fustă sau rochie. Dacă te zbenguiai pe-afară, poate îți puneai pantaloni, dar altfel, purtai fustă sau rochie în orice împrejurare. Ceva greu de imaginat acum.

Nu prea aveam bani, deci era mai convenabil să cumperi material și să-ți faci singur hainele. Și pentru că eram mai înaltă ca majoritatea fetelor, era dificil să-mi cumpăr haine direct din magazin. Nu prea mi se întâmpla să găsesc ceva care să mi se potrivească.

Fata înaltă

Prietena mea cea mai bună e mai înaltă ca mine, mai am o verișoară care e aproape cât mine și o altă prietenă din vecini care avea cam aceeași înălțime. A devenit o problemă în momentul în care a devenit dificil să-mi cumpăr haine. Îmi amintesc cum a fost când am ieșit cu mama să-mi caut rochie pentru banchet. Și nu găseam nimic, nimic. Până la urmă am cumpărat o rochie cu mâneci lungi și i-am tăiat manșetele și am cusut-o astfel încât să pară că avea mâneci trei sferturi. Am desfăcut tivul de jos și normal că rămăsese semn, așa că am cusut o panglică de jur împrejur, ca și cum ar fi făcut parte din rochie. O porcărie. Doamne, era o rochie oribilă. Dar n-am avut încotro.

Problema cu faptul că eram înaltă în liceu era că băieții erau mult, mult mai scunzi. Eu aveam cam 1.77 m la 16-17 ani, eram cu 15-20 cm mai înaltă ca ei. Și te duceai la serate și toată lumea roia, își căuta partener. Și niciun băiat nu mă invita la dans. Asta chiar durea. Într-o seară m-am întors acasă plângând de la un dans, eram foarte supărată. Și vorbeam cu mama și-i spuneam: nimeni n-o să vrea să iasă cu mine, nimeni n-o să mă iubească, chestii din astea melodramatice. Și mama s-a uitat la mine și a zis: „Două chestii: 1. O să crească și ei. și 2. Când o să stați culcați, o să aveți aceeași înălțime. Așa că nu-ți mai face griji.”

The talk 

Nu e ca și cum te așezai și aveai Discuția. Nimeni nu m-a luat la o discuție de genul „Hai să-ți explic cum e cu sexul”. Făceam educație sexuală la școală, deci aveam niște noțiuni de anatomie și așa mai departe. Probabil omul de la care am învățat despre asta a fost fratele meu cel mai mare. El era cu trei ani mai mare, deci avea ceva experiență în ce privește întâlnirile. Așa că el mă trăgea câteodată deoparte și începea: OK, hai să-ți zic la ce trebuie să fii cu ochii-n patru. Hai să-ți zic ce o să facă băieții. Uite la ce trebuie să ai grijă. Deci probabil că am învățat mai multe de la el decât de la mama, dar din nou, când crești la țară, lucrurile astea fac parte din viața ta. Ești în grajd și se naște un vițel. Pisica face pui și te trezești cu 12 pisoi prin casă. Probabil că înțelegeam mai bine aspectele astea ale vieții și pentru că mama a avut copii când eu eram deja mare. Și pentru că adeseori eu eram cea care avea grijă de ei. Nu am fost ținută departe de nimic din toate astea. Așa că nu era mare lucru... Chiar nu știu de unde am aflat despre sex. Probabil că și de la alte fete.

Băieți

Nu mai știu câți ani aveam odată când mama și tata s-au certat groaznic, probabil că tata băuse. Îmi amintesc că mama m-a luat deoparte și mi-a zis să nu mă mărit niciodată doar pentru că mi s-a spus că trebuie. Că nu eram obligată să mă mărit. Că trebuie să am viața mea proprie înainte să-mi dedic viața altcuiva, și să nu mă mărit niciodată cu un tip care bea. Eram destul de mică când mi-a spus lucrurile alea, și m-au marcat.

Și repet, pentru că [mama] nu era foarte girlie, n-am fost niciodată înghiontită să ies cu băieți, așa cum li se întâmpla multora din colegele mele de liceu. Efectiv mamele lor sunau mamele băieților ca să stabilească întâlniri, nu se putea ca fetele lor să nu meargă la nu știu ce dans sau la nu știu ce banchet. Mama n-a făcut niciodată așa ceva. Ai mei chiar m-au descurajat să-mi dau întâlniri. Deci am început să ies cu băieți mult mai târziu decât alte fete, și cu reguli stricte. Trebuia să fiu înapoi acasă la o anumită oră.

Un băiat m-a sunat odată pentru că avea nevoie de ajutor cu tema la mate, și tata a aflat că am vorbit cu el la telefon, și am fost pedepsită. Cred că prima întâlnire pe bune am avut-o pe la 16 ani. Și atunci a fost un double date, era OK, pentru că eram cu frate-miu.

Cred că tata se temea să nu rămân însărcinată. Cred că n-avea încredere în mine, sau poate nu avea încredere în băieți. Cred că fusese libertin în tinerețe, așa că știa care sunt riscurile. Dacă întârziam două minute acasă, țipa la mine, țipa: „o să vii cu burta la gură”, bla. În liceu, după meciuri de fotbal sau de baschet, se organizau seri de dans. Astea se terminau pe la 11:30, iar eu trebuia să fiu înapoi acasă la 11:35. Liceul era la două străzi de casa mea, deci aveam la dispoziție timp cât să merg până acasă foarte, foarte repede. Când în sfârșit am început să ies cu băieți, în ultimul an de liceu, în weekend trebuia să fiu acasă la 1.

Dacă a afectat relația cu tata felul în care am privit mai târziu bărbații?... Sigur a afectat viziunea mea despre căsătorie. Nu m-a făcut să privesc bărbații, ca un tot, în alt mod. Pentru că frații mei erau fantastici. Tatăl celei mai bune prietene mi-a fost ca un al doilea tată. Dar am crescut cu ideea că nu aș vrea să las o eventuală căsnicie să mă facă să pierd controlul asupra propriei mele vieți. În facultate am fost cât se poate de determinată să-mi iau diploma, să nu mă împotmolesc, să nu rămân însărcinată, așa că am luat anumite decizii, și una dintre ele era că ieșeam cu tipi, dar era o limită dincolo de care nu treceam. Probabil că am amânat o relație sexuală mai mult decât majoritatea fetelor din generația mea, pentru că nu voiam să risc nimic. Și erau și niște vremuri... cred că pilula a apărut cam pe vremea când eram eu în facultate, deci nu era ca acum, când ai atâtea opțiuni. Pentru mine era clar: trebuie să mă feresc. N-am făcut niciodată casual sex. Niciodată. Dacă nu eram într-o relație bazată pe egalitate, în care aveam o înțelegere, nu făceam pasul. Pentru că mi-era groază de ideea de a mă împotmoli într-o căsnicie.

Prima iubire

M-am îndrăgostit nebunește de un băiat de fermier. Cred că prima dată ne-am întâlnit când el era boboc și eu eram într-a X-a, și mi s-a pus pe loc pata pe el. Eram mai înaltă ca el și nu eram genul de fată drăguță, dulcică și simpatică după care se dădeau în vânt băieții.

Prima noastră întâlnire oficială s-a întâmplat abia în ultimul meu an de liceu; m-a dus la balul de început de an școlar. Nu știu sigur de ce m-a ales tocmai pe mine, dar îmi amintesc vag că inițial invitase una din fetele alea drăguțe, dulci, simpatice, și că ea îl refuzase. În fine, pentru mine nu conta. Eram îndrăgostită lulea. Am ieșit împreună tot anul, după care eu am plecat la facultate. Am continuat să fim un cuplu și după aceea, dar distanța și viețile diferite pe care le duceam au complicat lucrurile. 

În verile în care am fost împreună, eu îmi petreceam zilele la A&W. Munceam la bucătărie și adeseori trebuia să închid restaurantul, uneori după miezul nopții. J era prins la ferma de lactate a tatălui lui, unde mulgea vacile dimineața și seara, iar în timpul zilei muncea pe câmp. După mulsul de seară, făcea un duș rapid, sărea în camioneta tatălui lui și conducea 14 km până în oraș, unde aștepta pe un taburet în bucătăria fast-food-ului, cât eu goleam friteuzele, curățam grătarul și tocam ceapă pentru ziua următoare. Când reușeam să scap mai devreme, conduceam până la un pod metalic din afara localității și „garam” o vreme. Dar la 1 trebuia să fiu acasă, deci de obicei mai degrabă ne duceam la mine în sat și parcam camioneta pe aleea din fața casei – un semnal că am respectat regula.

În nopțile calde, ne cocoțam în turnul de apă din apropierea casei mele și stăteam pe platformă și vorbeam ore-n șir. Ne și sărutam, normal, dar cu niște limite. Adesea am râs că n-am făcut prostii din cauză că miroseam cum miroseam – el, a săpun Zest, cu o notă de lapte și furaj pentru vite, iar eu, a untură și ceapă și transpirație de bucătărie.

În nopțile senine, vedeam avioane zburând pe deasupra noastră. Mereu mă întrebam cine e în avioanele alea și unde se duc și ce vor face odată ce ajung; nu știam pe atunci că deja mă transformam într-o jurnalistă care voia să cutreiere lumea și să-i afle poveștile. El voia să scape de viața de fermier și să se apuce de afaceri – ceva în finanțe sau investiții din care să facă bani mulți și să-și permită să ducă o viață confortabilă și destul de tradiționalistă, cu soție și copii.

Eram încă destul de tineri când am realizat că, indiferent de cât de mare ne era iubirea, nu aveam cum să fim împreună fără ca unul dintre noi să renunțe la cine era cu adevărat.
_

Din 2011, de la prima ediție a conferinței The Power of Storytelling, Jacqui vine în fiecare toamnă în România, să ne reînvețe să credem în importanța poveștilor din noi și din străini, de aproape și din alte lumi. E de ajuns să o asculți o dată ca să înțelegi de ce unii oameni se duc la facultate în Missouri numai ca s-o aibă profesoară.

Ani de liceu e o serie nu tocmai discretă de interviuri despre adolescență.