Ani de liceu: Svetlana Cârstean

Îmi dau seama că nu am vorbit niciodată despre adolescența mea. Cred că a fost mult mai confortabil să vorbesc despre copilărie, de unde am amintiri foarte precise, la care m-am raportat mereu și pe care le-am chemat, nu le-am îngropat niciodată. Din exercițiul ăsta, am rămas în contact permanent cu copilăria mea. Dacă mă gândesc la adolescență, nu am absolut nimic de înfrumusețat, e o combinație de unde ajunsesem eu și unde ajunsese istoria. E vorba de anii ‘80, spre finalul lor, când nu am intrat la facultate din prima și am ajuns să nu mai vorbesc deloc cu părinții mei despre mine. Eu așa mi-i aduc aminte: niște ani de izolare, în care am descoperit un mecanism de a fi cu mine însămi și de a-mi crea bucurii solitare.

Schimbare

Pentru mine adolescența mea e și anul 1986, când a fost Cernobîl-ul. E și finalul liceului, care a însemnat un switch foarte puternic, pentru că eram într-un liceu de mate-fizică și am decis la sfârșitul clasei a XI-a că vreau să dau la Litere. Asta a fost o mare revoluție în viața mea, eram sortită inițial pentru Politehnică. Deși luasem premiul I la olimpiada de română pe județ pe la 14 ani, ajunsesem la Olimpiada națională de română mai tîrziu și alte chestii de genul ăsta, toate lucrurile legate de literatură erau ceva facultativ, un bonus. Era de la sine înțeles că eu o să rămân în zona Mate-Fizică și că aia mă reprezintă pe mine și atunci am trăit experiența asta a neputinței. Nu puteam să excelez niciodată la matematică sau la fizică și impresia era mereu că nu fac destul și că trebuie să muncesc mai mult, cum am văzut eu că se poate excela la literatură, de exemplu. Dar pentru părinții mei excelatul la literatură nu se punea și cred că și în ziua de azi mai trăim cu aceleași idei, că dacă ești bun pe partea asta literară nu e chiar ceva important și că asta poate face oricine. Așa că atunci eu rămâneam tot timpul într-un permanent decalaj față de mine însămi, că nu fac ce trebuie, că nu muncesc destul de mult ca să onorez matematica și fizica. Am reușit să le duc până la un nivel destul de onorabil, dar după aia, când ajungeam la olimpiade, era iadul de pe lume, pentru că nu făceam decât să mă confrunt de fiecare dată cu propria mea neputință, nu înțelegeam ce caut acolo și ce caută teancurile de Gazeta Matematică în viața mea.

Pentru un om atât de tânăr și care poate nu e într-o familie care să-l lase să se ducă pe unde și-ar dori, pare aproape imposibil să se gândească pe bune la ce vrea el de la viață. E foarte ușor să-i induci că vrea ceva anume, în așa fel încât să nu se mai întrebe ce își dorește el cu adevărat. Am avut însă șansa unei profesoare de franceză. A început să fie profesoara mea din clasa a XI-a și m-a întrebat direct: „La ce vrei să dai?” Răspunsul meu i-a stârnit evident râsul, pentru că i-am zis: „Ori la Politehnică, ori la Litere”. Atunci ea mi-a spus: „Vom lucra împreună tot anul care vine și vei da la Litere.” Știam foarte puțin franceză, făcusem engleză până în momentul ăla. Cred că în mod natural pe engleză aș fi putut să merg, dar pentru că a fost nevoie de profesoara asta, să vină și să-mi pună întrebarea, am dat la Română-Franceză și asta am și făcut până la urmă.

Scrisul

În liceu scriam mult, mă rugau și colegii să le scriu poezii de dragoste, până a venit unchiul meu, care era scriitor, am avut o discuție și m-a întrebat „da’ tu ce faci aici?” Aveam o poezie cu „omul negru n-a venit” și el a zis: „iubitul e omul negru pentru tine?”. Nu m-am gândit niciodată că voi fi poetă, pentru că eu scriam și proză și mă pasiona mult mai tare, citeam foarte multe romane, într-un fel haotic, ce-i drept. De fapt, mi-am permis să citesc orice. Am fost oprită de la multe lucruri și am avut multe interdicții, dar singurul lucru de la care n-am fost oprită a fost ăsta cu cărțile. Puteam să citesc orice voiam. Există o singură carte de la care m-a oprit tatăl meu: Pe aripile vântului. I s-a părut lui că nu e cazul, deși până atunci citisem tot felul de lucruri din bibliotecă. La Medeleni era mult periculos decât Pe aripile vântului. Răscoala, care era obligatorie, nu mai zic.

Prieteni

Nu prea am avut prieteni din clasa mea, în afară de colega de bancă, cu care beam cele mai tari cafele. La un moment dat, m-am împrietenit cu 2 fete de la liceul de filologie, care erau un pic mai mari decât mine (la vârsta aia contează foarte mult și un an). Întâlnirile cu ele era așa ceva ieșit din comun. În liceu totul era cumva standard și controlat, așa că în momentul în care aveai o prietenie ce nu avea nicio treabă cu cadrul ăla în care funcționai zi de zi era cu totul altceva. Mergeam toate trei la una dintre ele acasă, într-o atmosferă foarte boemă, ascultam Andrieș și foarte multă muzică clasică pe viniluri, beam un fel de Fernet și fumam BT. Și discutam despre stare, aveam stări, ne întrebam una pe alta „tu ce stare ai acum?” sau „ce stare ai când intri în bloc și vezi peretele ăla alb peste care trece o dungă vernil?”. Eram mereu într-un livresc aproape deșănțat.

Muzică

Mi s-a părut că toți băieții pe care i-am cunoscut au lăsat în urma lor un anumit eșantion de cultură muzicală. Îmi aduc aminte că mergeam în vizită la un amic din liceu și era ceva absolut magic în termeni de diferență și experiență masculină, pentru că el avea, evident, o cameră complet diferită de a mea, pictată de fratele lui. Primele chestii de muzică cu adevărat bună, de la Pink Floyd la Dire Straits, le-am auzit în acea cămăruță pictată cu mașini de raliu, aflată undeva pe lângă miliția orașului Botoșani și peste drum de parcul Mihai Eminescu. Apoi au venit niște amici care au început să mă aprovizioneze cu viniluri și așa am reușit să ies din zona mea cu Andrieș, Alifantis, Vivaldi și Rahmaninov. Ei mi-au adus primele Beatles-uri, Olivia Newton-John, Diana Ross și Kenny Rogers. Treaba cu muzica a fost și cumva salvatoare, pentru că la un moment dat m-am îndrăgostit foarte rău, iar muzica m-a scos din posibila depresie obligatorie. Eram în ultimul an de liceu, toată lumea învăța și ca să mă salvez, am ascultat muzică clasică la greu și am citit foarte mult.

Picatul la facultate

A fost un moment dificil pentru părinții mei, au căzut mai multe straturi de cer, a fost o mare dramă. Fusese deja complicat atunci când am decis să iau drumul filologiei, o mică revoluție, un război civil familial. Le-a luat ceva timp să se obișnuiască cu ideea asta, iar în vacanța aia de vară, prin 1986 adică, m-am apucat și am luat toate cele patru manuale de franceză din cei 4 ani de liceu și le-am copiat pur și simplu, făcând și exercițiile. Am scris într-una, având o senzație că prin scris pot să intru într-o zonă de familiaritate cu limba asta care mi-era atât de străină. Pentru mine n-aș spune neapărat că a fost o dramă să nu iau la facultate de la început, dar a fost nasol, aș fi vrut să iau din prima. Aveam un plan foarte frumos pentru când aveam să vin la facultate. Aveam un unchi la care țineam foarte mult – același unchi -, un poet interesant din literatura română, Laurențiu Cârstean. Era unchiul meu de la București, un om foarte special și generos, primul poet care a citit poemele mele și mi-a dat sfaturi, mi-a făcut un fel de bibliografie obligatorie, Trakl și Rilke și alții. Înainte să aflu rezultatul examenului, planul era că o să vin în București și o să stau cu el și cu soția lui, pe care o iubeam la fel de mult. Mi se părea extraordinar să vin să stau cu ei și să am la dispoziție toată casa lor plină de cărți, poezie, de amintiri și poze cu Virgil Mazilescu și Nichita Stănescu. M-aș fi simțit acolo ocrotită cumva și aproape de ceea ce eram cu adevărat, acceptată în sfârșit. În anul în care am stat acasă, după ce nu am luat la facultate, soția lui a murit și atunci s-a spulberat toată perspectiva asta poetică și idilică a studenției mele. A doua oară am luat examenul și am venit toamna în căminul din 6 Martie, rămânând cu o nostalgie permanentă pentru ceea ce ar fi putut fi conviețuirea mea cu acești doi oameni așa de faini.

Haine

Aveam o mătușă care lucra într-o fabrică de tricotaje. Acolo produceau foarte mult pentru export, tricouri mai ales, cu tot felul de accesorii - fermoare, capse, diverse chestii aplicate - și la un moment dat a început să mă aprovizioneze. În toți cei patru ani de liceu a fost un mix între aceste tricotaje foarte cool, blugii pe care îi aducea un unchi care lucra la filarmonică și călătorea în afara țării, plus cerceii de la Fondul Plastic. Prietenele mele de la filo aveau un soi de statement estetic, cu sandale romane și rochii drepte și am avut o perioadă nebună în care ne vopseam toate hainele. Legai cu sfoară haina respectivă, o băgai în vopsea și când o scoteai ieșea modelul ăla specific, aleatoriu cumva, că se repartiza vopseaua diferit. Foarte hippy-style.

Majorat

Pe bune dacă îmi amintesc, deși sigur am făcut ceva. De fapt, ar fi ceva: n-a fost mare lucru, dar știu că l-am rugat o chestie pe tatăl meu, care fumase foarte mult la viața lui, dar eu nu-l văzusem niciodată. I-am spus că am o rugăminte la el, să-mi îndeplinească o dorință de ziua mea, iar dorința asta a fost să mai fumeze o țigară, ca să-l văd în toată masculinitatea lui de fumător și vicios. Asta poate fiindcă îmi părea mereu ființa perfectă. Mi-a zis că e o dorință pe care nu poate să mi-o îndeplinească niciodată. Și uite așa nu l-am văzut niciodată fumând.

Anii ‘80

E o temă obsesivă, pentru mine cel puțin, în ce fel istoria mare și cea mică, personală, se întâlnesc. Când m-am decis să dau la Litere era spre finalul anilor ‘80, cei mai grei posibil, iar pentru mine adolescența a rămas impregnată inclusiv cu chestia asta foarte specifică a acelei perioade, când nu era mâncare destulă, iar lumina se stingea la 6 seara și venea iar abia la 6 dimineața a doua zi. Eu stăteam să citesc întruna într-o bucătărie mică încălzită cu ajutorul aragazului, până începea să mă ia un anumit fel de durere de cap și o amețeală de la mirosul ăla permanent și foarte puternic. Așa am citit toată literatura românească interbelică și nu numai, așa am citit Blecher și Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu și tot restul criticii aferente. Așa m-am pregătit pentru facultate. La lampa cu gaz. Părinții mei se duceau să doarmă într-o cameră în care erau vreo 5 grade și acolo era și biblioteca – ca să caut o carte anume făceam o excursie ca la Polul Nord, pentru care mă pregăteam într-un fel special, mai puneam un fular, o căciulă. Eu dormeam într-o cameră unde erau poate 13 grade, strecurându-mă într-un pat ca sloiul de gheață, destul de îmbrăcată și acoperită cu plăpumile alea foarte grele care îți zdrobeau oasele și sub care nu puteai să te miști. La picioare puneam o cărămidă încălzită în cuptorul aragazului, care urma să răspândească căldură sub plapumă vreme de două ore. Dimineața, când mă trezeam, pipăiam cu picioarele cărămida aia, deja rece. Ăsta era primul contact al dimineții.

Sexualitate

Am fost foarte precoce, dar fără nimic concretizat, am fost un copil perfect al epocii mele. Și am plătit scump pentru precocitatea asta care nu era în acord cu realitatea. Lucrurile adevărate și concrete au debutat foarte târziu, deși curiozitatea mea pentru viața sexuală a debutat devreme. Imaginează-ți o atmosferă de Twin Peaks într-un orășel de provincie unde circulă o întreagă mitologie - care fete au fost violate, care au rămas însărcinate, cum se petrec avorturile, care fată a murit din cauza unui avort, cum a fost îmbrăcată în mireasă la înmormântare. O întreagă mitologie legată de sexualitate era pusă astfel în scenă, ceea ce implica niște conotații foarte grele pentru toată tematica respectivă. Iar mitologia asta apăsătoare punea o presiune foarte mare asupra fetelor care își începeau viața sexuală încă din liceu. În ceea ce mă privește, obsesia părinților pentru sexualitate, acest lucru periculos și monstruos despre care nu se vorbea, plus activitatea de construire permanentă a unei vinovăției intense legate de sex, au fost o constantă. Toată partea asta cu sexualitatea era trecută sub tăcere sau vorbită de rău. Nu puteai să ieși ok din treaba asta și cumva și iubirea se pierdea în peisaj, în imaginea asta de sperietoare perpetuă. Prin urmare, virginitatea părea o soluție de compromis care te punea la adăpost de multe lucruri.

Rebeliune

Cumva, în adolescență, eu am devenit mai silențioasă și am început să gestionez propria singurătate mult mai bine, fără să am așteptări, simțindu-mă foarte confortabil într-o tăcere absolută. Dar după ce am trăit primii ani de copilărie la țară, într-o mare libertate și armonie și fără niciun conflict cu lumea de acolo și cu bunicii mei, în momentul în care am ajuns la oraș am avut o atitudine de respingere foarte puternică. Pentru mine schimbarea asta a însemnat constrângere și m-am zbătut foarte tare. Cât de rebelă eram s-a văzut de atunci. Dacă în iulie am ajuns în oraș ca să fiu pregătită pentru începerea școlii, în mai anul următor fugeam deja de acasă, știind că nu vreau să fac niciun compromis și că nu am să cedez niciodată, nu o să mă aliez cu dușmanul – dușmanul era constrângătorul desigur. Am avut un plan foarte bine pus la punct atunci la 7 ani, cu mințit, furat bani și toate elementele de rigoare, convinsă că nu mă poate învinge nimeni și că nu mă va opri nimeni să mă duc acolo unde vreau, de fapt acolo unde iubeam. După ce părinții au început să mă caute disperați în toate șanțurile județului Botoșani și ziua și noaptea, m-au găsit într-un final la bunici, ei erau iubirea mea, și, până la urmă, n-am avut ce face, a trebuit să mă supun și să mă întorc. Am mai avut o tentativă de a fugi mai târziu, dar a eșuat, după care mi-am dat seama că nu am de ales. Așa a început un soi de conviețuire cu dinții strânși și treptat mi-am găsit metodele de supraviețuire și de coabitare. Pentru mine metoda cea mai importantă a fost cititul, care a început pe la 10 ani și a ținut mult și bine. Am fost tot timpul pe poziții adverse, eu și ai mei . Chiar dacă unele lucruri mi-au plăcut și am avut multe momente de complicitate cu tatăl meu, de exemplu, tot pe o poziție de adversitate am rămas, nu am trecut de condiția asta a mea. Și mi-am găsit un modus vivendi în a citi, care mă separa de ceilalți și mă ajuta să nu fiu obligată să dau explicații, să fiu complet undercover. A fost o versiune extrem de livrescă de adaptare la existență și la greutățile ei. Nu cred că am învățat până în ziua de azi să am altă abordare.

_

Svetlana Cârstean e poetă, iar ultima sa carte publicată e Trado, scrisă la două mâini cu poeta suedeză Athena Farokhzad. Coordonează seria de conferințe și dezbateri „Intersecțiile de miercuri” și recent a pus bazele unui atelier de scris și citit pentru copii, pe care îl ține împreună cu Ana-Maria Sandu: „Noi citim, tu citești, eu citesc”. 

Ani de liceu e o serie nu tocmai discretă de interviuri despre adolescență.