APĂRAREA CLUJULUI

Matei se oprește în fața magazinului de cosmetice de lângă Primărie. Un 25 cu burduf trece prin spatele lui. Magazinul de cosmetice plantat la parterul unui bloc galben bine întreținut s-ar potrivi în orice oraș civilizat din Europa Centrală. Succesiunea de culori și forme de pe rafturi nu e întâmplătoare. E produsul unei minți agere în ale comerțului. O minte dacă nu clujeană, cu siguranță transilvăneană. Dincolo de rafturi nu sunt doar podeaua curată, casele de marcat, și vânzătoarele amabile, dar și o inteligență managerială capabilă de frumos și profit.

Dar pe Matei îl interesează altceva. Ar rezista rafturile încărcate cu șampoane, pudre și loțiuni unei lovituri de topor? Unei tăieturi de drujbă? Când se vor retrage ei, cei câțiva apărători ai Clujului rămași în viață după lupta cea mare dată în fața Casei de Cultură, încolțiți de musulmani invadatori, au să poată folosi obiectele din magazin în luptă sau mobila drept baricade?

Gândul că va muri străpuns de cuțite ori mutilat de ciocane ori doar strangulat și făcut pastă de pumni și picioare într-un magazin scump din centrul orașului rulase destins în mintea lui Matei de multe ori. O moarte violentă poate fi imaginată și acceptată, și poate fi un succes. Succesul în acest caz e un număr. Câți musulmani poate Matei omorî înainte ca hoarda- nu infinită, dar imposibil de învins doar cu mijloacele sale militare- să îl termine?

Matei trece de Primărie în drum spre barul de lângă Parcul Central unde îl așteaptă ceilalți apărători ai Clujului. Ceilalți contau pe el să facă rost de măcar o armă de foc, arbalete, fumigene, și cuțite pentru aruncat.

Matei exersează săptămânal aruncarea cuțitelor. Aruncate cu mâna dreaptă, cuțitele au avut o rată de împlântare de peste 70 la sută. Cu stânga, procentele au fost foarte slabe, abia se împlânta unul din zece. Știa că nu își poate disciplina mâna secundară pentru acordajul fin necesar pentru o aruncare precisă și puternică. Aruncările cu două mâini s-au dovedit complet ineficiente, dar o sursa bună de umor pentru el și Alex.

‘Dreapta intră în sand nigger, cu stânga pălești pe cineva în Iclod’, i-a zis Alex după o aruncare foarte proastă. ‘Trebuie sa poți arunca în aceeași direcție sau oricum sa nu arunci aiurea. Și stânga e tot mână, e mâna ta. Nu-i căcat. Trebuie doar s-o antrenezi. Trebuie să-ți dorești.’

Matei nu era sigur că Alex lua lucrurile în serios. Rar le spunea dușmanilor ‘musulmani’, prefera cuvinte de batjocură găsite pe internet. Nu îi respecta pe invadatori, îi considera inferiori nătângilor din cartier, în cel mai bun caz îi vedea la nivelul boxerilor din liceele cu program sportiv.

Alex abia aștepta să ajungă față în față cu un musulman, cu doi, cu zece. Nu îi vedea capabili de ripostă, nu credea că au disciplină militară, cunoștințe tehnice și capacitate de efort. Spunea că ar prefera să lupte cu mâinile goale. Credea că poate lovi atât de tare încât pumnul îi va intra în musulman cu totul, prin piele și os. Singurul lucru care îl speria era riscul unei infecții. ‘Ăștia au ceva în sângele lor, ceva arăbesc, și nu vreau sa iau, deci sa nu sângereze pe mine până-i dau că-i și fute mă-sa de nimurugi și sclepți’. Alex credea că musulmanii miros a hoit și că măruntaiele lor mânjite pe trotuare și străzi pietonale vor mirosi mult mai urât decât măruntaiele oamenilor obișnuiți. Îi era scârbă și un pic rușine de mizeria pe care urmau să o lase în oraș.

Militar vorbind, lui Alex nu i se putea reproșa nimic. Avea centură neagră în jiu-jitsu și trecuse de preselecțiile locale și regionale pentru MMA, dar n-a avut bani de transport și prafuri pentru octogonul din Cehia. Era cel mai bun din grup cu toporișca și arunca impecabil cu ambele mâini. ‘Sunt ambidextru ca Nedved, pulaș’, le-a spus. Ceruse și o sabie, dar Matei n-a avut destui bani pentru o lamă cum trebuie.

Matei intră în magazinul de fructe de lângă Spitalul de copii și cumpără un kilogram de cireșe. Doamna le pune într-o pungă alb-rozulie transparentă. O fostă colegă de liceu i-a arătat cândva pe telefon exact nuanța aceea de roz și i-a zis că i se spune ‘millennial pink’. El i-a spus că i se pare interesant, iar ea i-a trimis un clip despre INTJ vs. INFJ. De atunci n-au mai vorbit.

Matei pune plasa peste carnețelul din rucsac, trece strada și o ia spre parc, pe Mihai Eminescu. Oare din banii cui plătise cireșele?

Matei e trezorierul grupului. Primise de la ceilalți membri în total în jur de 800 de lei. Banii îi ținea în sertar și cheltuia câte 40-50 de lei pe consumația făcută la ședințe. Cele mai multe întâlniri se țineau pe Whatsapp, dar unele lucruri trebuiau discutate în persoană.  

Se oprește la bancomatul Bancpost și scoate 30 de lei să acopere banii dați pe cireșe. Aici obișnuia sa vină cu colegii din școala generală și apoi de liceu să-și scoată alocațiile în drum spre Hașdeu ori spre parc. Au fost vremuri bune, dar au trecut. Matei nu e nostalgic. Dacă ar fi, nu ar organiza rezistența și nu l-ar preocupa viitorul orașului.

Se poate trăi ușor în trecut, mai ales în cel al Clujului. Clujul interbelic, o perioadă în care orașul a fost mai important decât Viena (Budapesta nici nu se putea compara), e o sursă nesfârșită de mândrie și inspirație pentru Matei. Artiștii, oamenii de știință, inovatorii se înghesuiau să ajungă în Cluj. Cafenelele artistice dădeau afară poeți pentru a face loc pictorilor și vice-versa. Străduțele din centru, la fel de fermecătoare ca cele din Lisabona ori Florența, spun mii de povești de amor, de progres, de cultură înaltă, de tristețe și regret.

Perioada comunistă a fost cum a fost, dar fără blocurile, școlile, spitalele, și sediile regiilor autonome și direcțiilor regionale construite atunci, nu s-ar putea susține populația actuală a Clujului, formată în mare parte din studenți și absolvenți care contribuie la dezvoltarea orașului, care lucrează și inovează în ‘Sillicon Valley-ul Europei de Est’. Matei crede sincer că e al Europei, nu doar al Europei de Est, dar unii, inclusiv din Primărie și toată stânga caviar, se tem de adevăr și succes.

Cine ar fi visat Champions League, TIFF, Untold și restaurant japonez de lux nu în centru, ci într-un cartier muncitoresc? Săptămâna thai la Kaufland? Betfair? Cafea din Nicaragua? Produse tradiționale și sănătoase vândute de producători locali în piețe cochete?

Nu Matei, cu siguranță. Toate astea i s-au întâmplat, nu a contribuit la ele. Au apărut grație unei combinații fericite de aliniere cu progresul lumii și de izolaționism mândru, dar cumpătat.

Și nu sunt coincidențele fericite de fapt providență? Destin? Român te naști, clujean devii. Cu o moarte toți suntem datori, și dacă a lui e să vină în centrul Clujului, unde au murit eroii Revoluției, de ce nu ar putea muri și el acolo, cu talibani de gât?

***

‘Mi-am dat seama de o chestie’, spune Emiluț.

Matei are mare încredere în Emiluț, dar e singurul din grup care îl ia în seamă. Toți au încredere în el ca luptător. Emiluț e capabil de multă violență spontană și eficientă. Dacă se ia la dans cu cineva, el rămâne în picioare, nu ălalalt. Dar când vine vorba de idei Emiluț nu e apreciat. Alex, singurul din grup care îl poate bate, l-a și poreclit Emiluț.

‘Emil îi nume de handicapat. Emiluț copil prost. Hai Emiluț în casă că te-ai căcat pe tine. Și-or bătut joc de tine părintii cu numele ăsta’.

‘Hai Emiluț, zi’, spune Matei. Alex și Paul strâmbă din nas. Nu au mari așteptări și și-au băut oricum trei sfert din ultima bere.

‘Deci îi plin Clujul de cabinete stomatologice de arabi. În Gheorgheni numa îs trei huseini. În restul orașului cam tot așa îi. Știu sigur că circul mult și văd. Când ai văzut tu cabinet stomatologic Popescu? Tot din 40 în 40.’

‘Așa și’, spune Paul.

‘ Pai cum așa și? Păi când vin ăialalți huseini în oraș, unde crezi că se duc? Că nu vorbesc română, nici engleză, nici magyar. Dar Hussein și Al-Pula mea știu și ei citi pe reclame când ies în patrulă. Și acolo se duc, intră, vorbesc între ei de-ale lor, se înțeleg. Gândește-te că tu, român, stai acolo pe scaun, adormit, și intră trei din ăștia peste tine. Dentistu una două le dă cuțite. Ca pe un porc te taie acolo pe loc. Și ăștia, dentiștii, numa atâta așteaptă, să vină infanteria. Că or adunat bani 20-30 de ani de când îs aici și ce crezi ca fac cu banii? Au hoteluri și magazine și cabinete în tot orașu. Ce au în pivnițe? Arme. Mașini câte vrei. Știu doi arabi care au împreună 23 de taxiuri. Pac, au cu ce circula. Ies în patrule noaptea și ziua dispar, nu știi unde îs. Ieși ziua pe stradă și găsești morții care nu or știut recita din Coran cu o seară înainte. Gândește-te ce pot ăștia cumpăra cu banii puși deoparte. Noi ne fofilăm de la 200 de euro să ne luăm ATV-uri second să putem circula cât de cât când va fi nevoie, să ajungi din Cipariu în Iris în 10 minute, nu o oră. Că până ajungi or aruncat în aer Lukoilu din Abator’.

‘Păi 200 de euro, Emiluț, că și ăia trebe lucrați de noi ăștia amărâți. Tu trăiești din chirii’, spune Paul. Situația financiară a lui Emiluț, cel mai avut dintre ei, era o acrimonie epuizată, dar n-aveau cum s-o depășească prea curând. Resentimentarul financiar poate trăi din foarte puțin și e mereu gata de scandal. Apoi, Paul era un maestru aparte al dramelor mici și longevive. Putea ține ranchiună 2-3 săptămâni pentru ca nu te-ai oferit să-i iei o plăcintă când n-a avut bani la el sau nu i-ai spus că mergi la Carrefour-ul de lângă el. ‘Stau la două minute de Carrefour, meri pe acolo și nu zici? No lasă ca și eu mă fac că nu ne cunoaștem de acuma înainte. Pa!’ Viața lui era o variantă fără canapea și intrigă sexuală a “Noră pentru mama”. Putea genera râcă nesfârșită doar din mormăieli, ‘sigur că da’, ‘no dă-i pace’ și ‘fix’.

Familia lui Emiluț moștenise mai multe imobile în centrul orașului, iar banii lui Emiluț (pe lângă un apartament renovat pe Plopilor și o Octavia), cam 1000 de euro pe lună, vin din comisionul pe chiriile pe care le adună în persoană pe data de întâi a fiecărei luni. Matei e sigur că Emiluț își va pune toți banii pe masă când invazia va începe și că ar muri pentru oricare dintre ei.

‘Și ce ai tu de acolo’, spune Emiluț. ‘Nu dau la nimeni în cap pentru ei’. Paul, care e bodyguard deși și-ar dori să fie personal trainer, nu spune nimic, dar nici nu e nevoie- Emiluț l-a insultat, deși el doar a exprimat o evidență. Alex dă pe gât ultima gură de bere și îi rânjește lui Emiluț.

‘Deci ne pun arabii bombe-n dinti Emiluț, și le detonează din turn de la moschee?’

‘Ești prost’, spune Emiluț.

Matei se apleacă peste masă, întinzându-și brațele de-a lungul faliei de sticle Emiluț-Paul. Vocea intelectualului calmează energiile fără țintă ale masei musculare.

‘Suntem aici să vorbim de alte lucruri. Certați-vă pe Whatsapp, nu la ședință. Azi vorbim de cine are mașină, nu? Și unde ne putem regrupa, în afara orașului, când începe. Emiluț, la tine la cabană nu cred că se poate pentru că ai tăi or să meargă acolo și nu putem fi responsabili pentru toată lumea. Deci cel mai probabil la bunică-sa lui Paul că are loc și nu zice nimica, ori dacă drumurile îs OK, putem mere la Dani în Huedin. Dar nu m-aș baza pe șosele și probabil că Armata o să blocheze drumurile.’

‘Și dacă ne oprește Armata, oricum ne bagă automat în trupe că-i stare de urgență. Și ne trimit sa eliberăm Caracalu’’, zise Alex. Nu-și doreau sa facă serviciu militar. Uniformele lor, cumpărate de pe un site unguresc de echipament paramilitar, erau mai OK decât orice avea Armata să le dea.

Dintre ei, Matei se gândește cel mai mult la invazia propriu-zisă. Pentru ceilalți din grup și restul clujenilor e vorba de supraviețuire și violență organizată. Cu cât un oraș e mai cochet (și Clujul e cel mai cochet din țară, rivalizat doar de Timișoara și anumite străzi din Sibiu), cu atât e mai intensă dorința de a-i umple străzile de sânge, apărându-l sau atacându-l. Clujul e subapreciat ca teatru de război. Și ce pacifiștii nu înțeleg e ce frumos se compune gândul de a merge la război nu peste mări și țări unde nu te știe nimeni și nu ți se zice nici fă-te încolo, ci la 10-20 minute de mers pe jos de acasă, lejer, nu marș.

Dar pentru Matei nu e vorba doar despre violență. Și cum violența vine la final de fapt nici nu îl interesează prea mult. Știe că va fi prăpăd de îndată ce arabii vor intra în oraș. Ce e în puterea sa e să planifice, să anticipeze pericolele și să dea tuturor o șansă să lupte. Dacă fiecare clujean apt de luptă ucide un musulman invadator, orașul poate fi salvat. Realist, Matei știa că abia 25-30 la sută dintre clujenii apți de luptă vor participa concret. Unii vor fi prinși nepregătiți, fiind la serviciu sau acasă. Alții vor dori sa fugă pentru că au copii, altora nu le va păsa. Câțiva buimaci vor întoarce armele și vor lupta alături de hoardele musulmane. Astfel, fiecare clujean participant la luptă ar trebui sa ucidă 5 sau 6, ideal spre 10 invadatori. O dată ce hoarda își pierde consistența inițială și se răspândește prin cartiere (ce șanse ar avea zece-douăzeci de musulmani pierduți în Iris sau Groapă?), cei rămăși pot fi mai ușor învinși de armată și poliție.

Mobilizarea și informarea sunt esențiale în astfel de situații. Matei a scris un ghid pentru luptători și supraviețuitori. La început, ghidul avea 100 de pagini și era mai mult un manifest. Conținea multe dintre observațiile lui despre musulmani, ideologia lor, și metodele preferate de luptă. A găsit mult material pe internet, de la clipuri Mosad la ideile lui Mihail Neamțu despre spiritul musulman. Matei știa bine că CIA și unele corporații sunt, de fapt, de vină pentru valul de violență musulmană - orice om inteligent era conștient de asta și îi displăceau conversațiile cu cei care cautau explicații ușoare.

Nu ii plac nici lui americanii, doar și-au omorât propriii cetățeni pe 11 septembrie 2001. Americanii au un program de sterilizare al bărbaților considerați inferiori (africani, arabi, est-europeni) prin fast-food și noxe eliberate în aer de avioane. Companiile aeriene low cost sunt organizații conduse de CIA și NSA, și otrăvesc oamenii în zbor prin sistemul de aer condiționat (când nu sunt americani albi la bord) sau răspândind pesticide peste orașele mari - Cluj, Iași, Târgu Mureș, Arad, Bacău ș.a.

Dar realitatea e ca musulmanii au să invadeze România și Europa, nu americanii. Cu ei trebuie luptat.

Ghidul lui Matei e neterminat. Lui Alex i se pare că nu zice nimic concret. ‘Cum înțelege o leliucă dintre lacuri ce să facă din ce zici tu? Zi exact ce îi de făcut, unde să suni, ce să ai la mână’.

Pentru Matei are sens. Pregătirea nu poate fi strict militară. Trebuie înțeles tot spectrul de pericole și adaptări necesare pentru supraviețuire. De exemplu, un risc major în conflictul psihologic e guduroșenia, adică o duioșenie rău-intenționată. E o tactică foarte comună de intelligence gathering a musulmanilor. Matei a scris în ghid:  

“Persoanele de sex feminin sunt, alături de copii și bătrâni, cele mai facile ținte pentru invadatorul musulman. E simplu de înțeles cum musulmanii îi vor elimina pe copii și bătrâni, dar cu femeile e mai complicat.
 

Invadatorii, cei mai multi dintre ei bărbați tineri, apți pentru serviciul militar sau câmpul muncii, le vor seduce în prealabil pe clujence (Facebook, Badoo), promițându-le iubire și fidelitate (ceea ce multi bărbați clujeni cred că nu e necesar sa mai promită în epoca ‘fast f*t’).
 

Alte capitole din ghid acopereau Mila (‘orice clujean e milostiv, dar trebuie să fie necruțător cu invadatorul islamist’), Otrăvirea apelor (‘invadatorul musulman va otrăvi apa pentru că el poate trăi fără apă și 20 zile, pe când clujeanul civilizat nu poate’), sau Transportul (‘e posibil și legal ca un civil să rechiziționeze de urgentă un vehicul RATUC în caz de necesitate, dar asigurați-vă că știți conduce corespunzător și lăsați înauntru doar alți clujeni, sau străini nemusulmani, sau doar musulmani pe care îi știți foarte bine și care vorbesc românește la perfecție și știți unde stau deși aceștia nu există’).

În drum spre casă, Matei se așază pe băncuța lui preferată, între Sala Polivalentă și Cluj Arena. Îi place să privească panourile imense, lucioase și reci care formează tapițeria externă a celor două construcții. Alex le spune solzi nemțești. Matei adoră funcționalul, bunul simt și trainicul, dar mai ales claritatea. E sătul de toți oamenii care, individual sau prin intermediul culturii imediate, se întreabă la nesfârșit- Ce sunt eu, unde mă duc, ce să fac? Matei știe foarte bine cine e: un clujean cumsecade zvârlit într-o situație critică, un clujean cumsecade care va riposta.

Matei o ia la pas spre casă, pe lângă Iuliu Hațieganu. Autoritățile municipale, pentru care Matei speră să lucreze într-o zi, au renovat promenada pe acea parte a Someșului. Mănăștureni bine îmbrăcați, relaxați, se plimbă pe mal, aleargă sau își plimbă câinii. Felinarele noi, de bună calitate, marchează traseul spre pod și spre blocurile curate, recent renovate termic. O ia la pas spre casă. Mâine are drum în centru să schimbe niște bani la Șaker, lângă Sony. Dar până atunci, o seară de seriale și lucru. Capitolul despre buncărele din Cetățuie nu se va scrie singur.

***

Mark Racz este un migrant ergonomic român stabilit la Londra. E autorul câtorva bloguri care i-au adus niște dușmănie, dar nu destulă.