Aproape am fost 1988

La sfârșitul lui 1987 m-au ales să fiu 1988. Era un lucru care li se întâmpla copiilor de grădiniță și nu aveai opțiunea de a refuza. A fi 1988 sau oricare alt an presupunea următorul ritual: ți se punea pe piept o cocardă cu anul în care urma să trecem și erai adus în prezența lui Nicolae Ceaușescu, căruia trebuia să-i reciți poezii. Apoi Ceașcă te pupa pe ambii obraji și te prezenta țării ca pe un exponent al viitorului glorios.

Aveam cinci ani și uram să spun poezii, ca toți colegii mei de la grădinița IMEB 57 din București. Însă sufeream de logoree și de la asta mi s-a și tras. Asta și o șpagă dată educatoarei fără să-mi dau seama.

În 1987, de ziua mea, ai mei au făcut rost de o cutie cu bomboane de ciocolată din import și m-au instruit să dau câte o bomboană fiecărui coleg, dar să încep mai întâi cu educatoarea. Educatoarea mi-a zis să uit ce mi-au zis părinții, frumos ar fi să dau, mai întâi, câte o bomboană fiecărei educatoare. Așa că m-a smuls din grupa mea și m-a dus într-un birou, unde am sfârșit prin a mânca noi doi toate bomboanele.

A rămas secretul nostru, iar eu favoritul ei. Asta se traducea în niște buline galbene pe care mi le lipea pe piept aproape în fiecare zi, pentru rezultate deosebite, chit că, deși vorbeam mult, tot nu eram în stare să memorez o poezie.

Locvacitatea mea era apreciată de educatoare și din alt motiv. În timpul mesei de prânz, când se strângeau jucăriile și erau așezați la mese, în cele 20-30 de minute cât dura să fie adusă mâncarea, copiii de grădiniță lipsiți de orice altă ocupație se transformau în fiare. De menținerea ordinii și disciplinei se ocupau, de regulă, femeile de serviciu, însă fiind doar două, era destul de dificil să pălmuiască toți cei 20-30 de copii simultan, pentru ca liniștea să fie menținută.

Educatoarele au descoperit, însă, că mucoșii tindeau să tacă și să nu-și bage furculițele în ochi în timp ce eu vorbeam, așa că limbuția mea a fost încurajată, iar în scurt timp, așteptarea prânzului devenise o sesiune de off the dome din partea mea care inventam povești pe loc care îi domoleau pe ceilalți copii.

Erau povești destul de horror, iar boracii le ascultau cu gurile căscate, fără să scoată un sunet. Cea în care ciulamaua ce urma să ni se servească la prânz prindea viață, scotea ghearele din cratiță și ataca bucătăresele grădiniței a fost un mare hit și mi s-a solicitat câteva zile la rând.

Aveam totuși grijă să las părțile mai atroce spre final, când educatoarele ieșeau la țigară, lăsându-ne singuri, așa că reputația mea de copil cuminte și util instituției s-a menținut neștirbită.

Astfel că, atunci când s-a anunțat o mare inspecție, educatoarele m-au pus să stau în primul rând și mi-au promis nu mai puțin de 10 buline din alea galbene, dacă aveam să-i impresionez pe musafiri. Promisiunea bulinelor m-a lăsat rece, însă ideea de a impresiona oameni mari m-a uns la inimă. Timpul pretrecut spunând povești în fața asistenței mă transformase într-un fel de vampir care se hrănea cu atenție.

Inspecția a mers exact așa cum speraseră educatoarele, m-am repezit să răspund la fiecare întrebare și-am sfârșit prin a monopoliza discuția. La final, dacă aș fi avut coadă, aș fi dat din ea, dar a trebuit să mă mulțumesc cu mângâierile pe cap ale inspectorilor și trasul de obraji. Aveam niște obraji considerabili și eram suficient de gras ca în anul 1987 să fiu considerat un copil care plesnește de sănătate.

După câteva zile, am primit o lovitură grea. Însăși directoarea care mă bătuse fix în prima zi de grădiniță pentru că vorbăraia mea nu își arătase încă utilitatea a venit și mi-a dat mai multe hârtii dactilografiate, la care m-am uitat cruciș, pentru că deși știam literele, nu știam să citesc.

Pe hârtii era scris Plugușorul, iar eu trebuia să-l învăț pe dinafară. Directoarea a fost cât se poate de clară în privința asta. A nu ști Plugușorul pe dinafară nu era o opțiune. Și nici nu era de conceput să mă bâlbâi sau să mă încurc. Pur și simplu nu se va lua în calcul această posibilitate.

Pentru ce exact trebuia să învăț Plugușorul nu mi s-a zis și nici nu am întrebat. În fața directoarei, care mă caftise deja, nu puteam să mă plâng și nici să cer detalii, însă chiar mai intransigentă s-a dovedit a fi maică-mea, acasă, care cu hârtiile alea în mână nici măcar nu mai vorbea cu mine. Doar citea și mă punea să repet Plugușorul.

Când nu mă chinuia acasă, mă lua cu ea la serviciu, unde, evident, toată lumea avea pretenții să le spun Plugușorul. Cel mai abominabil spectator s-a dovedit a fi un inginer, care, după ce i-am recitat o parte din colind, s-a cutremurat de scârbă: „Păi așa reciți tu, mă? Trebuie să exclami, să țipi cu intonație, ahooo”!

Restul acelei zile l-am petrecut răcnind aho, aho în fața inginerului care a continuat să strâmbe din nas. Tot atunci am avut și primul coșmar cu strigături. L-am visat pe respectivul inginer cu un bici de colindător în mână, punându-mă să țip: „Ahooo”! După fiecare țipătură îmi dădea câte un bici peste picioare. Am sculat toată casa urlând în somn.

Nu puteam să mai dăm înapoi, însă. Mi-au zis, într-un final, că Plugușorul ăla trebuia să i-l recit lui Ceaușescu, fapt care mi se ascunsese de teamă să nu mă emoționez prematur, ba mai mult, că era foarte posibil ca prestația mea să fie filmată și dată la televizor de Anul Nou.

Acasă continua să mă chinuie maică-mea, acum și la intonație, iar la grădiniță educatoarea care împărțise bomboanele cu mine, dar devenise brusc mai acră.

Până când, într-o zi, a venit o nouă inspecție, de data aceasta neanunțată, iar eu am fost chemat în biroul directoarei, care m-a întâmpinat împreună cu un nene în geacă de piele și ochelari fumurii.

Geaca de piele n-a fost impresionată și m-a oprit înainte de a putea zice primul ”aho”.

„Ăsta e!? Nooo... N-aveți o fetiță sau unul mai mic?”.

Geaca de piele m-a apucat de trunchi și m-a ridicat la nivelul ochelarilor fumurii.

„Nooo”... După care m-a pus jos și mi-a zis că pot să plec. Nimeni nu m-a mai pus să recit Plugușorul, după faza asta. Am aflat mai târziu că picasem categoria. Sigur, în 1987 era trendy să fii grăsun-obez, cu obrăjori bucălați, însă avea și Ceaușescu o vârstă. Dacă îi venea ideea nefastă de a mă lua în brațe, ca să mă pupe pe obraji cum era obiceiul, risca o hernie.

Acest eșec nu mi-a împiedicat rudele și prietenii de familie să facă mare tam-tam de aproape realizarea mea, iar de Anul Nou, adunați toți la noi acasă, au avut, la început, pretenția să le recit „aho, aho”-ul ăla în buclă. Eram din nou în elementul meu, devorându-le atenția, și-am trăncănit până au început toți să se sature.

Chiar și după ce s-au săturat am continuat să vorbesc, cu autoritatea celui pe care l-ar asculta și secretarul general de partid, chit că deja nimeni nu mai avea chef de mine. Ceea ce nu m-a împiedicat să vorbesc până când taică-miu a luat problema în mâinile lui, m-a tras de-o parte, mi-a șoptit printre dinți că enervez pe toată lumea și m-a trimis la culcare.

În noaptea în care trebuia să mă afirm în fața patriei, am adormit cu gândul că nu este nimic de capul meu și că toate laudele alea erau niște minciuni de oameni mari. Viitorul glorios la țării era doar un copil enervant.

Am intrat în 1988 dormind. Nu m-a trezit nimeni la 12 noaptea, de teamă să nu mă apuce limbarița din nou.

Din anul acela (nou) au încetat să-mi mai placă musafirii și mi-am pus și lacăt la gură. La grădiniță mi-am mai luat bătaie fix în ultima zi, când directoarea ne-a luat pe toți la scatoalce pentru că făceam gălăgie. Pe mine nevinovat, căci eram singurul care tăcea.

******************
Dan-Alexandru Radu tace de atunci și gătește povești suprarealiste pe Bucătarul Flegmatic. Fotografia din dreapta este singura pe care a păstrat-o din perioada pionieratului.