Aţă în bomboane

Când eram mică, știam atât: că trebuie să vină neamurile pe la noi și că pot să stau trează două ore în plus până vine ăla cu barbă și ochelari negri care sclipesc și-mi aduce niște cadouri, portocale și haine care nu-mi plăceau și pe care mă obliga mama să le port că se supără moșu și nu mai vine. Cea mai tare chestie era că mă urca tata pe sanie și plecam cu ai mei, noaptea pe strada ninsă, până la bunicii mei, care cel mai des erau beți, aveau un brad strâmb și covoare pe pereți. Era un km distanță între casele noastre și aveam timp să casc ochii după instalații și după toți moș-crăciunii ăia ba înalți și slabi cu față de sicriu, ba îndesați ca niște globuri, care știau să înjure.

Cam de doi ani încoace, niște prieteni din Iași vin acasă de Crăciun și-mi aduc câte o plasă de bomboane cu jeleu învelit în ciocolată - luate la ofertă - bomboanele alea pe care măcar o dată le-ai zdrobit în buzunar. În câteva zile după, așteptăm la gară studenții fomiști și ne cărăm în sala de repetiție unde cântăm absolut tot ce știm și nu știm, în curentul unei aeroterme care nu prea încălzește, având în vedere cât de des se iese la fumat.

Mergem în gașcă la colindat și facem mișto de ăștia care mai falsează. Avem o listă cu oamenii la care trebuie să ajungem și nu o respectăm, ne luăm cu vorba, bem cam mult și furăm bomboane din brad. Dacă primim un ban, îi ascult pe băieții care spun la fiecare casă aceeași poveste - că strâng banii ca să-și cumpere scule de la Marshall sau mai știu eu ce bass din 1960; eu bag banii în Ugg-ul drept, să fie acolo în caz de mă apucă nebuniile.

Noaptea, când mă duc acasă, cobor din microbuz, e ceață și aerul e tare. O iau la vale. Mă uit la casele vecinilor pe care în fiecare an mai apare câte o instalație nouă; sunt unele de aceeași vârstă cu mine. Cobor dealul și îmi văd casa pe partea stângă. Deschid poarta; tata a făcut cărare până la intrare. Intru în ogradă, văd leagănul nins și lumina aia palidă din geam. Știu că ai mei dorm, intru încet. Sunt cadouri sub brad. Pe vârfuri sar până la ele, le învârt pe toate părțile, presez pe ele, le duc la ureche și plec în baie să mă demachiez. Dimineața mama o să-mi zică a trecut moșu și eu o să mai moțăi în pat.

Generația noastră nu colindă pentru bani, eu chiar cred asta. Mie mi se pare că urlă după zilele în care stătea acasă cu picioarele pe sobă și dacă se auzea ceva pe la geam, începea să țopăie prin casă.

Nu știu cât de dor îmi e de mine aia naivă de cinci ani sau de aia naivă de șaptâșpe, dar în fiecare an când reapare nebunia asta cu Crăciunul, când văd la tv prima reclamă despre promoțiile de sărbători, camionul de la Coca-Cola și urșii ăia, am impresia măcar pentru alea 30 de secunde că n-am mai crescut. Mănânc zăpadă și acum, îmi e frică să nu-mi iau bătaie cu bulgări de la băieții din clasă și când împodobesc bradul cu soră-mea, încă mă mai cert cu ea pentru că nu pun globurile doar de două culori; le pun pe toate și mult prea apropiate.

Crăciunul nu e o chestie mișto și atât. E încă o ocazie să te gândești dacă voiai să ajungi aici cu tine așa, să faci asta, cât mai faci asta și cât mai stai, încotro pleci și cu cine, până când, dacă te mai întorci sau te arunci în ceea ce toți numesc viață.

Nu știu ce fac alții, dar eu o să-mi mănânc bomboanele cu jeleu liniștită și o să mă mai gândesc și anul ăsta.