Avishai Cohen: glas de contrabas

Aflat în turneul de promovare al ultimului album, Almah, Avishai a ajuns din nou în România, în formulă de trio, alături de Nitai Hershkovitz (pian) şi Daniel Dor (tobe), iar călătoria lor prin toată lumea duce la călătorii unice pe fiecare scenă în parte. O mie de oameni şi-au luat bilet dus, unii în picioare, alţii pe scări. Într-o sală plină ochi, urechile au fost însă toate la locul lor, unele obişnuite cu jazz-ul, altele nu. Exact cum trebuie să fie.

Întreb în stânga mea de ce pianul e cu clapele spre public, dar lumina în sala se stinge uşor şi toată lumea răspunde „prezent”. Cei trei păşesc în aplauze, chiuituri şi plin entuziasm. Avishai îşi ridică instrumentul, apasă butonul staţiei de bas, aceeaşi din care răsuna Victor Wooten. „O staţie norocoasă”, mă gândesc. Nitai şi Daniel se aşează fiecare pe scaunul lui. Se privesc, îşi zâmbesc şi îmi răspund la întrebare. Comunicare.

Totul începe lin, cu viteza întâi, suficient să văd în jurul meu bucuria de porni la drum. Sună cald, fluent, iar contrabasul începe să spună tot mai multe. Pizzicato-uri urmate de sunete grave, slide-uri urmate de sunetul degetelor lovind corzile, versuri muzicale care rimează tot mai bine. Avishai dă bună seara şi spune că cel mai bine lasă muzica să vorbească. Trecem la viteza a doua, groove-ul devine mai puternic, dinamica uimitoare, improvizaţia mai prezentă. La primul viraj sala exaltează şi aplauzele se propagă într-o secundă până în ultimul colţ. Dinamica lor continuă să mă fascineze. Totul curge, pianul dezvoltă armonii tot mai complexe dar digerabile, preia controlul şi dintr-o privire îl lasă mai departe. Daniel rămâne pentru un minut singur cu toba şi cu periile, în ceea ce cred că e cel mai silenţios solo de tobe pe care l-am auzit. Avea să se aventureze în altă dinamică cu următoarea ocazie.

Avishai, uşor ciupit de 40 plus, dansează în jurul contrabasului cu ochii închişi. Vreau să dansez şi încep să lovesc pe ritm scaunul din faţă. Nicio privire întoarsă. Lumea e în transă, iar Seven Seas ne duce într-un peisaj cunoscut. Variations în G Minor te face să simţi că nici nu mai ai nevoie de altceva, că ai putea asculta improvizaţiile ore întregi. Iar timpul trece chiar altfel când piesele depăşesc standardul radio de 4-5 minute. Dacă Victor Wooten a avut Sex Machine şi Kashmir printre hiturile interpretate, Avishai a adus Besame Mucho în aceeaşi poveste în care trei instrumente îşi dezvăluie rând pe rând secretele.

Concertul nu se putea termină fără bis. În cazul lui Avishai Cohen, întotdeauna bisuri. Un tehnician grijuliu şi vizibil emoţionat aranjează un microfon de voce. Avishai avea să cânte Nature Boy a lui Nat King Cole, cu o voce sensibilă şi oarecum vulnerabilă a la Dominque A, iar versurile topeau publicul în stânga şi în dreapta. The greatest thing you'll ever learn Is just to love and be loved în return. A urmat o piesă cu versuri ce sunau a spaniolă. Dar nu era. Ajuns în faţă răspunsurilor absolute date de internet, am aflat că e vorba de limba ladino, un dialect castilian vorbit de evreii din Peninsula Iberică. Iar sonorităţile au fost cu adevărat iudeo-spaniole. Seară s-a terminat cu Remembering şi cu amintiri bine întipărite pentru mult timp.

Citește și cronica la seara Youn Sun Nah / Ulf Wakenius Duo și Paolo Fresu Devil Quartet și la concertul Victor Wooten.