Başi turbulenţi. Bonobo

Mi-am clătinat genunchii obosiți spre un scăunel roșu, unde m-am instalat cuminte să primesc. Englezul a combinat piese mobilizate în regim de DJ set cu interpretări completate de instrumentiști. Vocalista, o trahee tare suavă cu piele ciocolatie, a gângurit mai multe piese cu marele noroc de a nimeri o fidelitate acustică impresionantă. Am stat în spate de tot și aveam senzația că îmi cântă la ureche. Nu vreau să fiu redundantă vis a vis de părerile deja prezentate despre Bonobo și inclusiv albumul The North Borders, sper doar să devină un reflex genul ăsta de muzică la nivel de mase, nu e nimic așa complicat, e doar o muzică frumoasă care ar trebui să poată să acopere poluarea fonică propagată la milioane de cetățeni - ceva ce ar trebui să fie la fel de firesc precum evoluția lui Simon de peste ani.

În secunda în care am ajuns acasă am băgat direct ce făcea omul în 2000, când nu se punea problema de supraestimare și începuse perioada în care producători ca Bonobo demonstrează că un demers relativ facil poate să conducă la spectaculosul specific simplității coerente și însuflețite.

Una peste altul, a intrat la fix oprirea pe care a făcut-o Bonobo în cadrul turneului său, într-o duminică regizată grijuliu de The Fresh.