BDSM-ul e mişto, dar poţi trăi şi fără

„Fifty Shades of Grey e, probabil, cea mai bună și cea mai proastă chestie pentru sadomasochism din ultima vreme”, îmi spune Navi cu o mică doză de frustrare în voce. Navi e ca o vrăbiuță minionă, cu zâmbetul până la urechi și o voce foarte dulce. E 1 Mai 2013, iar majoritatea Bucureștiului e plecat la mare. Suntem în parc, stăm în iarbă și ronțăim alune acoperite în ciocolată, chicotim și șoptim în limba engleză, să nu ne-nțeleagă toată lumea. Discuțiile noastre despre noțiunea de viol consensual și schingiuire nu sunt tocmai potrivite pentru copiii care aleargă prin Herăstrău. A doua zi urma să plec înapoi la Budapesta pentru a-mi scrie disertația pe sadomasochismul modern, iar Navi mi-a oferit ultimul interviu de care aveam nevoie pentru a-mi finaliza cercetarea.

Navi are 24 ani și practică BDSM de aproximativ opt ani. BDSM-ul modern este un triplu acronim pentru bondage & disciplină, dominare & supunere și sadomasochism. Nu există o traducere directă pentru bondage, dar, în termeni mai românești, el se referă la practica de a lega o persoană, de a o constrânge în scop erotic. Ceilalți termeni sunt mai ușor de înțeles, cel puțin individual, dar împreună creează un praxis complex, dificil de definit și dificil de practicat.

Foarte pe scurt, BDSM-ul este o practică fundamental consensuală. El cere utilizarea „conștientă între doi sau mai mulți parteneri a durerii, percepției puterii sau orice combinație între acestea două pentru a produce plăcere senzorială sau erotică” (Newmahr, 2010: 315, 2011: 18). Orice iese din acest tipar iese și din sadomasochismul consensual, așa cum mai este cunoscută practica în literatura de specialitate.

Mică introducere în istoricul BDSM

Din punct de vedere istoric, sadomasochismul a cunoscut un drum lung de la patologie la tabu și până la ceva aproape comun, am putea zice, regăsit frecvent în cultura actuală, fie în filme, seriale, artă grafică sau muzică. A cunoscut atâtea perspective de-a lungul timpului și a fost atomizat ca noțiune în atât de multe feluri încât ar fi ușor de uitat uneori cât de mult s-a schimbat până în prezent. Imaginea proiectată a sadomasochismului de către Marchizul de Sade sau de către Leopold von Sacher-Masoch, cei doi autori de la care au și luat naștere termenii de sadism și masochism, nu este neapărat una atât de grafică sau deviantă considerând standardele contemporane. Diferențele sunt însă majore în prezent. BDSM-ul modern, în comparație cu cel al lui de Sade sau von Sacher-Masoch, este fundamental consensual. Nu este violență, nu este agresivitate pură. Într-un fel, seamănă cu Fight Club (1999), în sensul că toate persoanele implicate știu în ce se bagă și acceptă consecințele, dar nu este nici „bătaie de dragul bătăii”.

Definirea termenilor

BDSM-ul poate fi spart în toate componentele. Există practicanți atrași doar de bondage, iar alții preferă doar jocurile psihologice de dominare și supunere, ca de exemplu în filmul Nine ½ Weeks (1986). Contrar percepțiilor, nu durerea definește BDSM-ul, ea poate lipsi din practică. Ce nu poate lipsi, însă, este natura sa colectivă (Weinberg, 1987: 50-51). BDSM-ul nu e o practică solitară, ci una care implică și alți oameni și, ca orice practică de acest fel, cere un set de reguli mai mult sau mai puțin stricte, care să structureze activitatea comună. Mai mult de atât, ținând cont că BDSM-ul poate să se joace la limita integrității, atât fizice, cât și mentale, se pune foarte mult accent pe menținerea naturii consensuale. Regulile de bază ale practicii pot fi reduse la două: SSC (safe, sane and consensual) și RACK (risk-aware consensual kink). În orice moment în care un practicant iese din cadrul acestor limite, atunci iese și din practica în sine, cel puțin din punct de vedere discursiv.

Praxis-ul nu se reduce doar la discurs însă, iar atunci când ești în cadrul unei sesiuni BDSM și simți că partenerul tău a exagerat, nu poți pur și simplu să începi o poliloghie despre natura consensuală a SM-ului ca să îl oprești. Nu ai timp și nici urechi care să asculte așa ceva când ești pierdut în orice fel de transă pasională, darămite una care te pune într-un potențial pericol. Nu e suficient nici să zici „au, mă doare”. Evident că te doare mai mult sau mai puțin și, să fim serioși, știai în ce te bagi. Teoretic. Practic, oricât de bine stabilit ar fi acel set de reguli, vorbim totuși de un raport uman în care lucrurile au o tendință către întorsături neașteptate. Aici intră noțiunea de safe word în joc. Pe scurt, safe word-ul este fie un cuvânt, fie o frază stabilită înaintea începerii unei sesiuni SM, care poate fi grăită pentru a pune stop sesiunii în orice moment, dacă vreunul din parteneri simte că s-a exagerat. Noțiunea de safe word este complet autonomă – nu are nevoie de argumente sau explicații pentru a fi pusă în practică. Desigur, feedback-ul la sfârșitul unei sesiuni care a necesitat folosirea unui safe word este crucial. Unde s-a exagerat, de ce, ce simțeau ambii parteneri în acel moment și ce ar trebui evitat pe viitor? Partea cea mai interesantă aici este cum safe word-ul îi oferă supusului controlul absolut într-un context în care el/ea ar trebui să renunțe la control.

Astfel, transferul de putere dintre două persoane implicate într-un raport SM se depărtează de noțiunea relației ierarhice. Da, o persoană este dominantă, dar supusul are și el dreptul de veto. Puterea nu este însă singurul concept redefinit. Ce poate fi total neașteptat pentru cineva din afară este modul în care sadomasochismul consensual redefinește raportul de gen. În BDSM, dominatorii și supușii pot fi atât bărbați, cât și femei. Alegerea depinde pur și simplu de preferința fiecăruia sau fiecăreia. Unele persoane chiar oscilează între cele două „condiții”, fie cu diverși parteneri sau chiar cu aceiași parteneri în sesiuni diferite. Deci avem domi și domine, supuși și supuse și switches, iar noțiunea de „sex slab” își pierde orice valoare.

În contextul acesta, devine mai clar de ce Fifty Shades of Grey îi face sadomasochismului consensual în același timp o favoare și o defavoare. Fără a da prea multe informații din carte și film pentru cei încă tentați să le descopere, Ana, o tipă complet neexperimentată sexual, îl cunoaște pe Christian, un tip care insistă ca ea să semneze un contract prin care să devină supusa lui 24/7. Ana e curioasă și e atrasă din toate punctele de vedere de Christian, dar nu știe nimic de BDSM. În ciuda acestui fapt, el insistă, transformând noțiunea de consensualitate în constrângere. Partea faină la povestea asta devenită bestseller este că mai reduce din stigma încă existentă a practicii, prin următorul mesaj: e okay să ai fetișuri erotice, e okay să fii curios, e okay să încerci chestii noi. Partea negativă e că prezintă o imagine pervertită a sadomasochismului consensual. Sună puțin contradictoriu pentru ceva ce încă n-a scăpat cu totul de ștampila parafiliilor, însă minimalizarea unei practici atât de complexe sau reducerea ei la niște fonduri stereotipice ne depărtează de realitatea praxis-ului în sine. Până și pagina Wikipedia dedicată practicii BDSM prezintă o imagine mai fidelă realității decât cea mai faimoasă carte sadomasochistă de la de Sade încoace. Altfel, merită menționat că Fifty Shades of Grey a fost filmul cu cele mai mari încasări în cinematografele din România în 2015. 

Despre începuturi și legitimitate

Pe Navi am revăzut-o un an mai târziu, în iunie. Am cunoscut foarte multe personaje colorate cu povești interesante de-a lungul cercetării mele, dar firea de vrăbiuță hardcore a ei mi-a rămas întipărită în memorie. Am vrut să aflu mai multe despre ea și despre traiectoria ei ca practicant BDSM. În primul interviu, căutam elemente discursive de definire a practicii, cum raționalizează ea motivația din spate; acum am vrut să aud poveștile în sine.

La urma urmei, cum ajungi să practici BDSM? „M-am născut pe 10 mai 1990. Am luat bătaie pentru prima oară, non-consensual, la vreo 2-3 ani dup-aia. Mai pe românește am fost un copil abuzat. În toate felurile, mai puțin sexual. Era o bătaie destul de consistentă. Foarte creativi. Am făcut plângere în clasa a II-a, a venit Asistența Socială, iar singurul rezultat a fost că au învățat apoi să mă bată fără urme. Era sport. Nu ți-ai făcut tema, bătaie. Ai scăpat firmitura, bătaie. Ai zis că vii la trei, ai venit la trei și-un sfert, bătaie. Any reason was good enough. Și normal că eu mi-am dat seama mai apoi, m-am gândit că poate de acolo o fi rădăcina, dar nu cred că e legat de chestia aia. Conversia aia a durerii nu a avut loc atunci.”

La opt ani, Navi a suferit un accident grav peste care a trecut cu greu. Un dentist, care duhnea a alcool, după cum își amintește, a scăpat freza în timp ce lucra la una dintre măselele ei. I-a tăiat o mare parte din dreapta maxilarului, făcând-o să intre în șoc și să leșine. Reparațiile medicale ce au urmat au fost extrem de limitate, doctorilor fiindu-le teamă că va muri pe masa de operație. Astfel, Navi a trăit timp de zece ani cu o durere cronică atroce și cu riscul de a muri oricând din cauza unei infecții. Într-un final, la optsprezece ani, când unii adolescenți se bucură că pot să comande o bere la orice bar, Navi a scăpat de dureri în urma mai multor operații, care, spune ea, i-au salvat viața. „Și brusc, după zece ani, m-am trezit free as a bird. Pentru prima oară în foarte mult timp nu mă mai durea nimic. Era un spațiu gol rămas. Nu doar durerea, dar și toată grija. La 16 ani nu puteam adormi fără un algocalmin și un pahar de vin.”

Navi consideră că te poți împăca și cu lucrurile oribile care ți se întâmplă; înveți să trăiești cu ele. Ba chiar ele ajung să facă parte din tine și te modelează de-a lungul timpului. Însă, odată eliberată de durere și într-un fel de o parte importantă din viața ei, Navi a căutat ceva cu care să umple spațiul gol rămas. A urmat perioada experimentărilor intense. Cu toate că la 16 ani, când și-a început viața sexuală, și-a dat seama că îi place sexul mai dur, de abia când cineva i-a pus mâinile la gât și-a dat seama că ceea ce căuta era de fapt mai complex. „Am simțit atunci că întreaga lume mi-a fost luată de pe umeri și că trebuie să existe un nume pentru chestia asta.”

Am întâlnit de-a lungul cercetării mele de fiecare dată această nevoie de a defini înclinația către sadomasochism. De a o găsi bifată deja de alții, fie în cărți, muzică, articole pe net sau de către oamenii din jur. La urma urmei, când adopți orice fel de devianță, ia naștere un fel de vină interioară, care cere drept compensație legitimarea deciziei. Avem pur și simplu un mecanism normativ interior, care ne amintește permanent cum este acceptabil să ne comportăm în societate. Găsind termenul, regulilele, definițiile, subpracticile existente și comunitatea, înclinația ta trece brusc de la ciudățenie la firesc. E un mecanism circular autonom: tu îți iei legitimitatea din existența anterioară a conceptului, iar practica își menține legitimitatea prin toți cei care o acceptă.

Primele experiențe SM ale lui Navi, și în genere

SM-ul nu este individual. E genul de mâncare de pește pe care ți-o dă altcineva cu lingura când tu nu știi încă să mesteci; tot ce știi e că îți este foame. Ca neinițiat, în afara comunității, e foarte dificil să găsești partenerul ideal. Când din doi niciunul nu știe prea bine ce face, sau, cu atât mai mult, unul are dubii în legătură cu ceea ce face sau cu motivația pe care o are, sadomasochismul consensual se poate transforma ușor în violență domestică.

„Am avut două experiențe proaste”, îmi povestește Navi. „Să convertești băieți vanilla (n.a. persoană care practică sexul convențional, standard, care nu este interesată de activități erotice BDSM sau fetiș) care au tendințe violente nu funcționează. Nu vreau să validez așa ceva. Iubiții mei vanilla credeau că trebuie să mă bată până la safe word. Unul m-a bătut o dată până la sânge, până era sânge pe pereți. Când am încercat să scap, mi-a tras o palmă de m-a dat pe spate. L-am lovit înapoi și i-am spus că dacă nu se potolește chem Poliția. Spusesem safe word-ul de atât de multe ori, dar el pur și simplu nu mă mai auzea. Era complet dus. S-a trezit la realitate într-un final și a început să-mi plângă la picioare. Mi-am dat seama ulterior că eu l-am traumatizat mai mult decât a făcut-o el. Credea că asta îmi doresc, așa că și-a aruncat toată frustrarea în mine, ceea ce n-ar trebui să aibă loc niciodată într-o scenă.”

Când intri într-o sesiune BDSM, trebuie să o faci, pe cât posibil, fără frustrări sau furie. Practica vine la pachet cu o mare responsabilitate, pentru că la urma urmei te joci cu sănătatea cuiva. Sadomasochismul consensual se manifestă undeva la limita violenței și a violului, unde existența regulilor stricte e menită să-l țină cât mai departe de acestea. Odată încălcate regulile, odată pierdută natura consensuală, nu mai putem vorbi de BDSM. Asta se-ntâmplă când cineva nu vede mai departe de suprafață, de bătaie, când nu are o înclinație către practică sau suficientă experiență cât să o înțeleagă, iar consecințele sunt de multe ori dăunătoare pentru toți partenerii implicați.

De aici a și pornit discuția despre Fifty Shades – că da, se-ntâmplă și dintr-astea, că oamenii nu știu întotdeauna în ce se bagă, iar uneori se poate ajunge cu ușurință la abuz de putere. Romantizarea acestei situații este, în schimb, partea periculoasă. Până la urmă, după Twilight, n-aveai decât să visezi la vampiri că n-ar fi contat. Cu Fifty Shades e mult mai ușor să te trezești într-o relație abuzivă, când tu nu înțelegi de fapt cum funcționează toată treaba asta.

„Masochismul nu este ceva absolut”, îmi spune Navi. „Îi zici cuiva că ești masochist și are impresia că-ți place toată durerea și poate să dea în tine la nesfârșit, iar ție o să-ți placă, oricât ar da și orice ar face. Dar suntem masochiști selectivi unii. Există o preferință către ceva. Depinde foarte mult de stare. Și, cu timpul, abnormal pleasures kill the taste for normal ones. Dar, na, ai și momente când ești obosit și îți trage iubitul o palmă și reacția ta e «auuu, lasă-mă în pace!».”

Inițierea în BDSM e pentru mulți lentă și se poate solda cu incidente și accidente, dar uneori ai noroc să întâlnești fie un partener răbdător, fie un mentor. Navi l-a întâlnit undeva pe la 17-18 ani. Au discutat mult, el i-a recomandat ce să citească și ce să încerce. Relația nu a mers mai departe pentru că ea era mult prea vanilla pentru el, iar acum el e mult prea vanilla pentru ea. Discuțiile cu el au fost suficiente pentru ca Navi să-și dea seama ce caută. Cât de mult e joacă și cât e seriozitate, cât și ce poate să ducă, ce ar fi disponibilă să încerce, cum să-și aleagă oamenii pentru așa ceva și faptul că pentru ea toată practica nu e stil de viață, ci preludiu sexual.

„Diferența dintre un puzzle și un labirint”

BDSM-ul este o practică creată pe concepte contradictorii, care, în mod bizar, dacă stai să le deconstruiești, o susțin sistemic. Spre exemplu, ideea de BDSM ca stil de viață poate intra ușor în niște dezbateri etice chiar în rândul comunității. Cel mai des, practicanții relaționează prin EPE – erotic power exchange – cum este și cazul lui Navi. Asta înseamnă că majoritatea scenelor în care aceste persoane se implică vor avea o natură erotică, fie că ele se termină sau nu într-un act sexual. În TPE – total power exchange –, atât persoana dominantă, cât și cea supusă intră într-un raport sadomasochist neîntrerupt. Asta înseamnă că ambii rămân în rolurile lor oricare ar fi contextul – la școală, la muncă, în oraș etc.

Totuși, acolo unde răsar dezbaterile etice cel mai des nu este în EPE sau în BDSM-ul ca artă, ci în TPE – total power exchange. Majoritatea practicanților sunt reticenți în ceea ce privește TPE-ul pentru că, oferindu-i toate drepturile dominatorului asupra supusului, aduce ușor cu sclavia. Noțiunea de control complet este însă subiectivă, iar multe dintre interacțiunile de putere în BDSM sunt simbolice. Scenele doar dau impresia autenticității pentru că, la urma urmei, datorită safe word-ului, supusul are la fel de mult control precum dominatorul asupra interacțiunii. În TPE, în schimb, safe word-ul este eliminat pentru că supusul se predă cu totul persoanei dominante, ducând la eliminarea consensualității, cheia relației BDSM moderne. „Autenticitatea în SM constă în capacitatea participanților de a se convinge pe sine despre validitatea experiențelor.” (Newmahr, 2011) În alte cuvinte, sadomasochismul consensual nu este doar un joc de roluri; practicanții trebuie să internalizeze ideologiile sale pentru a-și asigura propria autenticitate. Așadar, ceea ce pare a fi la prima vedere cea mai pură formă de BDSM – relația TPE – este ceva ce iese din prisma consensualității și, deci, din practica propriu-zisă.

Un alt paradox: în EPE, natura consensuală a practicii este cea care stabilește egalitatea raportului de putere. Dominatorii au control asupra supușilor doar în momentele în care aceștia din urmă o permit. Deconstruind genul în practică în acest punct, realizăm că nu există lipsă de putere de fapt. Totuși, pentru a exercita putere, avem într-adevăr nevoie de indivizi vulnerabili? Devenind contractuale, dominarea și supunerea se transformă în entități pure deoarece nimic nu le poate contesta. Contrar puterii clasice, ierarhice, unde cei puternici îi controlează pe cei slabi, care într-un final se vor revolta, aici autoritatea este cu totul acceptată. Pe de altă parte, deoarece funcționează contrar ordinei naturale a evoluției puterii, aceleași elemente din BDSM par simulacre ale controlului.

„Ca să mă pot desfășura așa cum sunt și ca să nu existe limite, eu trebuie să știu că omul ăla e cu mine, iar eu sunt cu el. It’s us against the world. N-ai cum să ai one night stands BDSM. «Oh, ce drăguță, ce sexy ești, hai la mine-acasă să te bat!» I’m into blood play și nu e ceva ce aș face cu oricine.”

Despre componenta de joacă & co.

În mod interesant, în ciuda intensității sesiunilor BDSM, care poate fi intuită doar amintind câteva elemente caracteristice precum biciuri și lanțuri, cuvântul cel mai des folosit pentru a descrie interacțiunile propriu-zise este play. Joaca, aparent deplasată într-o discuție serioasă despre durere și putere, îi fură puțin din seriozitate sadomasochismului, dar îl depărtează de asemenea de stigma patologicului. Cum pot însă cele două exista uniform în aceeași practică fără a se contrazice? Când știi ce e serios și ce e joacă? Gregory Bateson (1954) îi spune meta-mesaj, oferind exemplul animalelor care se joacă. Deși niciun cuvânt nu este exprimat pentru a distinge între mușcătura agresivă și mușcătura ca joacă, intenționalitatea acțiunii este exprimată instinctual. Cu toate că nu putem vorbi cu adevărat de instinct într-o practică atât de raționalizată și reglementată cum este BDSM-ul, un anumit fler este necesar pentru a distinge între cele două stări: joacă și seriozitate. Altfel, precum a pățit-o Navi cu iubiții săi vanilla, riscul de a trece de limitele impuse de practică crește semnificativ.

Ea este însă împotriva acestei noțiuni de joacă deoarece pare să minimalizeze nu doar practica, ci și incidentele în care se face abuz de putere. „Urăsc cum spunem play. Cum spunem: «putem să ne jucăm dacă vrei». E diferența dintre un puzzle și un labirint.” Joaca exprimă consensualitatea în practică și îi mai ia puțin din aura deviantă, însă nu poate descrie toate procesele psihologice necesare într-o sesiune.

Deoarece sadomasochismul consensual cere un joc de roluri foarte intens, care să producă acel simulacru al autenticității, este foarte ușor să te pierzi psihic într-o scenă, în special când experiența ta este cvasi-existentă – așa cum a pățit-o unul din iubiții vanilla ai lui Navi. Deși puterea și controlul sunt efectiv în mâinile tuturor partenerilor implicați într-un raport, fie ei dominatori sau supuși, gradul de responsibilitate diferă. În practică, apare deseori termenul de subspace, care definește starea mentală alterată a supușilor odată implicați într-o sesiune BDSM. Cel mai des este descrisă ca un fel de trip și este unul din mecanismele esențiale care separă o scenă SM de violență. Într-un fel, este meta-mesajul lui Bateson pe care supusul și-l transmite sieși pentru a distinge între realitatea socială și play session. Dominatorului însă nu îi este permis acest lux deoarece duce cea mai mare parte a responsibilității într-o sesiune. Trebuie să rămână treaz, concentrat, și să știe când să încheie totul, indiferent dacă a fost folosit un safe word sau nu. Intrând în acel subspace și oferindu-i partenerului toată încrederea, există riscul ca supusul să nu fie în stare să distingă la fel de repede când o limită a fost încălcată. Așadar, domul sau domina trebuie să profite de luciditate și de acel fler necesar, fie el nativ sau dezvoltat odată cu experiența, pentru a pune punct unei scene mai devreme decât mai târziu.

Limitele sunt și ele subiective, însă, și, deși e foarte ușor să ajungi la un impas, există întotdeauna teritorii noi de descoperit în practică. Navi, spre exemplu, e în prezent interesată de schingiuire și suspensii în cârlige, dar pentru ceva atât de intens încă așteaptă mindset-ul necesar și mai multă experiență. Dar asta nu înseamnă că atunci când un cuplu practică BDSM, trebuie să se meargă din ce în ce mai departe. Aici nu există o regulă, depinde doar de dorințele fiecărui practicant. „E normal să ai parte de sex vanilla chiar și într-o relație BDSM”, îmi spune Navi. „N-ai cum să nu ajungi la un impas. Atunci, dacă vrei, cauți lucruri noi.”

Sau nu le cauți dacă nu vrei. Oamenii au nevoi complexe și continuu schimbătoare. Cum mi-a spus o altă persoană intervievată de-a lungul cercetării mele: „Sadomasochismul e ca ciocolata. E mișto când o mănânci, dar poți trăi și fără.” Astfel, interesul în BDSM nu poate defini o persoană întru totul. „Eu sunt eu și am asta”, conclude Navi. „E o latură. O port la vedere, dar nu într-un mod la care te-ai aștepta. Îmi place să rămân cu ceva în urma durerii. Derivând plăcere din durere mă face să mă simt mai puternică.”

Lecturi suplimentare:

Bateson, G. 1954. A Theory of Play and Fantasy in Salen, K. and E. Zimmerman. The Game Design Reader. A Rules of Play Anthopology. (2006). Cambridge, Massachusetts: The MIT Press;
Newmahr, S. 2010. Rethinking Kink: Sadomasochism as Serious Leisure. Qualitative Sociology 33
Newmahr, S. 2011. Playing on the Edge: Sadomasochism, Risk and Intimacy. Indiana University Press;
Weinberg, T. S. (1987). Sadomasochism in the United States: A Review of Recent Sociological Literature. The Journal of Sex Research 23