Blixa Bargeld: Berlin, punk, Bucureşti. 6 confesiuni

Dacă ai vreo pretenție că știi muzică, n-ai nicio scuză să nu fii acolo. Ca și celor 6 de mai jos, joi, Blixa ar putea să-ți reconfigureze complet înțelegerea asupra muzicii:

Pe bancheta din spate a unei mașini, un tănăr cu aspect bolnăvicios fumează fără saț o țigară. I se ia un interviu, iar el se auto-proclamă ambasadorul culturii germane. La final, privește lung în cameră cu ochii albaștri cuprinși de o tristețe interioară întotdeauna prezentă, în ciuda optimismului înfățișat vehement. Treizeci de ani mai târziu, Blixa nu mai are aspect bolnăvicios și a devenit fără doar și poate reprezentantul de cel mai înalt rang al culturii germane. L-am urmărit în turneu prin 2010. De la primul sentiment de genunchi înmuiați pe Meine Seele Brennt până la crearea unei hărți sonore a sistemului nostru solar, nu am putut niciodată să-l desconsider pe Blixa Bargeld. Săptămâna asta, vine în Control alături de Teho Teardo. Judecând după materialul din studio, mă aștept la o cântare intimă, în care Blixa își va deschide sufletul cum n-a făcut-o în niciun spectacol de până acum. Nefericit cel ce ratează! [Oana Dorobanțu, Apă și țigări]

Pentru că Nick Cave fără Blixa n-ar mai fi fost la fel. Pentru că-n Control o să fie aer de Berlin 1988. Pentru că toată lumea bună a învăţat cum se pronunţă corect Einstürzende Neubauten. Pentru că vocea lui Blixa face lucruri pe care nu ţi le imaginai că ar putea vreodată să ţi le facă cineva. Pentru că-n combinaţie cu Teho Teardo, se-ndoaie metalul şi se topeşte iPhone-ul. Pentru melancolia industrială. Pentru că Blixa ştie să facă un risotto la fel de negru ca sufletele noastre. Pentru că nimic nu va mai fi la fel, cel puţin o vreme. [Luiza Vasiliu]

Sunt foarte convinsă că m-am născut în București, și nu în Berlin, doar dintr-o gravă eroare cosmico-genetică. Drept urmare, atunci când am văzut în concert Einstürzende Neubaten, la Primavera Sound Festival, am simțit că îmi (re)cunosc cartografierea muzicală a orașului. Cântecele Einstürzende Neubaten (parcă doar vreo opt) erau precum un documentar BBC despre suflarea Berlinului suprarealist, nihilist, iubitor și creativ, iar Blixa Bargeld, era povestitorul. Și suma îngerilor din Der Himmel über Berlin, în egală măsură. Blixa te lua de mână, te plimba prin Haus der Lüge, te invita și nu aclama. Sunetele metalice nu te îndepărtau de scenă, ci te conduceau magnetic, către străzile pavate cu lacrimi boeme, din Kreuzberg și Neuköln. Instrumentele, parcă picate din buzunarele unui prieten inginer de-al lui Hundertwasser, nu îți asfixiau timpanele, ci le șlefuiau cu duioșie. Blixa îți deschidea ușa squatului Køpi 137, cu eleganța unui artistocrat punk.

Cred că în fiecare dintre noi, există un mic graffer berlinez, liber sau reprimat. Iar concertul lui Blixa Bargeld ne oferă șansa de a vedea încotro înclină mai mult balanța interioară: spre graffitiurile din Prenzlauer Berg sau spre tramvaiul 21 de la Obor. [Livia Cosmineanu]

Trei motive pentru care joi o să ajung devreme în Control și-o să mă pironesc în fața scenei, de unde nu mă voi mișca till the very beautiful end of this wonderful encounter:

1. vocea lui Blixa Bargeld, de la care am aflat în urmă cu mulți ani despre povestea din Nagorno-Karabakh;

2. Blixa însuși, independent de voce, pentru că doar așa se întregește, la câteva luni distanță, întâlnirea cu Nick Cave și-ai săi de la Londra;

3. Alone with the Moon live. [Cătălina Miciu]

O fi un simptom al unei probleme mai adânci, nu știu. Cert e că mult timp n-am putut să ascult muzică făcută de bărbați. Bowie, Cave, Waits – niciunul dintre masculii ăștia esențiali n-avea nicio legătură cu mine. Am ascuns asta cât am putut, ca pe opusul unei dependențe rușinoase.

Târziu, dar exact atunci când trebuia, a venit Blixa, via Nick Cave and The Bad Seeds, și a schimbat ceva. A început, bineînțeles, cu The Garden, cu viorile imposibile de pe fundal, cu versurile-obsesie, cu una dintre descrierile clipului de pe YouTube. În clip, Blixa cântă și gesticulează cu ochii la cameră, îmbrăcat în negru pe fundal alb. „That’s not narcissism, that’s just his sadness”. Am continuat să mi-l apropii prin intelectualisme: de la țipătul lui nepământean, la lectura muzicii lui prin Antonin Artaud și John Cage. În tot ce-a făcut Blixa Bargeld și tot ce continuu eu să descopăr din el, există exact atâta violență și teorie culturală cât îmi prinde bine. Dar mai e ceva. Nu cred că-i întâmplător că nu știu germană, limba multora dintre piesele lui. Ca să mă apropii cu adevărat de vocea lui Blixa, am avut nevoie de o distanță confortabilă (lingvistică, în cazul de față). Distanța asta e cea care m-a forțat să raționez mai puțin, și să am mai multă încredere în voce. [Ioana Pelehatăi]

Nu e exclus să mă înşel sau să fabulez – având în vedere frenezia explicabilă care m-a cuprins în săptămâna care precede concertul – dar îmi amintesc că prima casetă audio cumpărată din modestele mele economii, prin clasa a IX-a (sper că-mi iertaţi previzibila poveste-cu-prima-casetă-cumpărată), conţinea albumul Silence Is Sexy, de la Einstürzende Neubauten. De atunci şi până azi, nu s-a ivit încă ocazia în care Blixa Bargeld, cel care a spart gheaţa în relaţia noastră (şoptind mai întâi: „It's not the red of the dying sun”), să nu mi se abandoneze fără rezerve, ca tandru confident, sălbatic tutore sau camarad complice, după caz, la cel mai mic semn că prezenţa i-ar fi necesară. Dacă între voi se înfiripă joi ceea ce bănuiesc eu că o să se înfiripe, nu mă îndoiesc că vă va răspunde la fel. [Alex Bălă, Plurabelle]