Eram în anul I la UNATC când am auzit prima dată de Miruna Boruzescu. Mă uitam la un DVD cu scurtmetrajele proaspeților absolvenți de regie și printre multe filme de licență care reușeau într-un fel sau altul să imite estetica momentului (celebrul Nou Val), am dat de Carne. Într-o dimineață ce pare obișnuită, un bărbat se bărbierește în fața oglinzii din baie. După ce termină de bărbierit, își rade sprâncenele, părul de pe mâini, cel pubian, ajunge să își scoată dinții și să își extirpe unghiile cu forcepsul, înainte să se înfășoare într-un sac de plastic și să se bage în frigider. Dacă n-aș fi văzut UNATC prezintă mare pe generic, alături de Mulțumiri – Laurențiu Damian, aș fi crezut probabil că s-a strecurat un snuff movie pe DVD-ul ăla.
Nu a mai continuat cu filmul, în schimb a devenit una dintre cele mai interesante prezențe din muzica electronică. Nu mă pricep la pus etichete muzicii și ar fi și păcat să îndeși sound-ul producțiilor ei în cutiuța intitulată, cuminte, techno. În schimb, cred că e demn de menționat că printre filmele ei de referință se numără Metropolis-ul lui Fritz Lang, Dead Man (r. Jim Jarmusch) și tot ce a făcut Dziga Vertov. Am întâlnit-o vinerea trecută în Club Control, la party-ul The Excess Show, unde a pus muzică alături de Justine și Chlorys.
Miruna Boruzescu, pe care o știi probabil sub aliasul Borusiade, s-a apucat de pus muzică prin cluburi prin 2002, dar legătura ei cu muzica vine de mult mai devreme. Mai precis din copilărie, de când a decis să se ducă la preselecția pentru Corul de Copii Radio. A intrat la cor și a rămas până la 18 ani. „Aveam repetiții peste repetiții, 3-4 turnee pe an, iar primul a fost la 9 ani. Repetam și în timpul școlii, iar vacanța mea de vară era de o lună în loc de trei. Era greu, dar n-aș fi vrut să renunț, corul era pentru mine a doua școală. Eram în tripul ăla și îmi plăcea foarte mult muzica și toată atmosfera aia. Erau momente pe care nu le-am retrăit mai târziu, nu pot să compar cu nimic cântatul la cor, să fii în simbioză cu încă 20 sau 40 de oameni”. Acasă era înconjurată de discurile alor ei, muzică clasică sau din anii 60-70, plus casetele cu coruri de copii pe care unchiul ei, plecat în Franța, i le trăgea de pe CD-uri. Corul, în schimb, era primul contact direct cu o partitură, istoria muzicii și mai ales muzica pre-clasică. Poate nu e primul lucru pe care te aștepți să-l zică cineva care face turul cluburilor for a job, dar Boru ține să-l menționeze în continuare pe Bach ca pe o puternică influență: „Cred că el făcea mai mult matematică decât muzică, dar avea și o sensibilitate pe care nici el nu o realiza - de a face din matematică ceva excepțional. Cred că pot să îl leg cumva pe Bach de ce fac acum. Poate sună absurd, dar matematica asta din muzica electronică, techno, you name it, cred că se regăsește în oglindă și la Bach, doar că e vorba de alte sunete. Istoria și cultura pe care am acumulat-o se transformă în ceva instinctiv, sunt lucruri care au generat o formă de imaginație din care eu fac ce fac astăzi.”
Când a început să se apropie bacul, s-a terminat și cu corul. „Nici nu mi-am dat seama când am plecat de la cor, pur și simplu nu m-am mai dus. Am început o nouă etapă, am început să mă pregătesc pentru facultate. M-am zbătut între muzică și arte plastice, dar până la urmă am dat la regie de film, pentru că mi se părea că înglobează tot ce-mi place să fac.” Prima oară a picat, pentru că unei profesoare din comisie i s-a părut că stă prea băiețește pe scaun. A doua oară a intrat, dar n-a trecut multă vreme până să-și dea seama că UNATC-ul nu lasă foarte multe opțiuni celor care vor să experimenteze. „Am plecat de acolo mai degrabă cu o tristețe decât cu o frustrare. A trebuit să treacă ceva timp ca să-mi dau seama că problema nu era la mine, pur și simplu nimerisem într-un sistem în care nu aveam ce căuta. În continuare sunt foarte recunoscătoare profesorilor care m-au lăsat să fac filmul ăla de absolvire, ăla a fost cântecul meu de lebădă” (râde). După școală a lucrat o perioadă în film documentar, a mai făcut videoclipuri (și două clipuri pentru Corina) sau montaje, dar în tot timpul ăsta, era și DJ, deși vedea asta mai degrabă ca pe un hobby.
Pe la sfârșitul anilor 2000 apăruse în București clubul Web, punctul 0 al underground-ului electro made in RO și locul unde și-au făcut mâna majoritatea DJ-ilor de astăzi. Boru glumește că Web-ul a pervertit-o înspre muzica electro. Într-una din seri s-a dus la Marika, care era DJ rezident acolo și l-a întrebat dacă ar fi ok să pună muzică într-o seară, el a zis că da, iar the rest is history. Lumea din Web credea că vine la Marika și Vania, dar în loc s-a ales cu Borusiade și Paul Dunca. Party-ul a fost tare, toți s-au distrat, dar a doua zi a început să curgă cu mizerii pe forumuri: Cine i-a lăsat pe amatorii ăștia la pupitru? „M-am deprimat după ce am citit chestiile alea, am zis că în viața mea nu o să mai fac asta, never ever. Bine, și eu sunt mai sensibilă la genul ăsta de chestii. Acum m-am mai maturizat un pic, am trecut prin destui de ani de hârșâială și nu îmi mai pasă. Dar în momentul ăla nu înțelegeam de ce ar fi cineva atât de judgemental. Eu am învățat să pun muzică punând dintr-un club în altul, nu am avut niciodată aparatură acasă. Și la fel și cu mixatul, obsesia tuturor. Mi-am dat seama cât de neimportant e aspectul ăsta. E mult mai importantă muzica pe care o pui și ce ai de transmis decât mixatul. Sunt atât de mulți băieți obsedați de aspectul tehnic și mi se pare că fetele sunt intimidate de chestia asta și de asta nu prea e loc.”
În 2018, femeile sunt în continuare subreprezentate în industria muzicală, dar acum peste 10 ani, lucrurile stăteau și mai rău. Cumva, posibilitatea unei ponderi egale de gen era atât de SF, încât lui Borusiade nu i s-a părut la început nimic dubios în faptul că era (cam) singura femeie DJ. Și-a dat seama mai bine de această inegalitate când a aflat de Female:Pressure, o platformă dedicată femeilor din zona de muzică electronică și arte digitale, care funcționează ca un mailing list în care fiecare membră își poate exprima părerea, posta muzică sau anunța viitoarele gig-uri. Un loc creat dintr-o nevoie de a scoate la lumină niște oameni împinși la marginile muzicii electronice. „Făceam o chestie cu pasiune și onestitate, nici nu mi-am pus problema la început. Poate sunt eu mai tomboy și întotdeauna prietenii pe care îi aveam erau mulți băieți. Câteodată, aveam un comentariu idiot din partea unui coleg de breaslă, care era clar o delimitare de genul tu ești fată și nu știi. Alteori, era o discriminare pozitivă de genul hai să te ajut eu să reglezi sculele și să cablezi”. Pe Female:Pressure a dat de ea Lena Willikens, una dintre cele mai importante producătoare și DJ-ițe europene, care a recomandat-o casei de discuri Cómeme, care i-a scos primul album și unde Borusiade este gazda unui show radio – The Dreamcatcher.
„Totul a venit gradual, în momentul în care am simțit că sunt mulțumită cu ce fac și că încep să-mi găsesc sound-ul și piesele pe care le fac nu mai sunt doar niște eseuri de tip hai să vedem ce mai adăugăm acum în Ableton sau ce sintetizator folosim. Cel mai important e să fiu mulțumită de ceea ce fac. Singurul barometru pe care îl am sunt eu. Sigur că poți să ai negocieri de mici nuanțe cu un label, dar în general sunt take it or leave it. Nu-mi place să fac compromisuri când vine vorba de ce fac eu. Poate să placă oricui, dar dacă nu-mi place mie, degeaba”.
Albumul ei de debut, A Body, scos la Cómeme anul ăsta, este o călătorie dark și languroasă, ce sună mult mai poetic și personal decât ce a făcut până acum. Pe multe dintre piese, vocea ei bântuie sound-ul, ca o mantră. Majoritatea au fost compuse în timpul unei rezidențe la Nisa, dar niciodată nu s-a gândit că ar putea face parte dintr-un viitor album. Boru i-a trimis un bulk de piese lui Matias Aguayo, boss-ul Cómeme, iar acesta i-a zis „Scoatem album” „Băi, dar din ce?” „După ce mi-a trimis mai multe variante de tracklist, mi-am dat seama că toate au fost făcute într-o perioadă limitată de timp și dacă mă uit în oglinda vieții mele, are sens să facă parte dintr-un album. Dar când fac o piesă nu mă gândesc niciodată la piesa respectivă într-un întreg. Poveștile mele sunt mai degrabă scurtmetraje”. A Body a avut parte de cronici entuziaste în presa de specialitate și a contribuit și mai mult la gig-urile pe care le are în toată lumea. Nu e o adeptă, însă, a destroy-ului de club. „Am ajuns la vârsta la care fac asta foarte profesional și foarte conștient și coerent. Pentru mine mersul la club deja e cam out. În afară de faptul că ce fac fac cu plăcere nu mai ies decât ocazional. Poate mă duc o dată la nu știu cât timp duminica pe zi la Berghain să dansez 3 ore, dar nu m-aș mai duce să mai pierd o noapte în plus față de nopțile pe care le muncesc, ca să zic așa. Ritmul ăsta necesită mare grijă, nu pot să mai ies, nu mai am același vibe ca înainte, sunt în altă poziție. Nici față de mine nu-mi permit să mă trezesc a doua zi varză. Și acum, după ce termin de vorbit cu tine mai stau puțin și mă duc să mă culc o oră, după care vin și pun muzică.”
De mulți ani, Borusiade locuiește în Berlin, unde s-a mutat imediat după facultate. O alegere intuitivă pentru orice artist care vrea să se dezvolte, dar și un loc capabil să te vampirizeze. „Aveam altă vârstă și puteam să trăiesc cu mult mai puțini bani pe lună, mă interesa mult mai puțin ce și când mâncam. După vreo 4 ani, mi-am dat seama că frec menta și m-am întors în București. Când am început să-mi câștig existența în Berlin am început să mă uit înapoi și să observ mulți oameni care veniseră acolo atrași de un miraj. Îi vedeam îmbătrânind: băi, omul ăsta are același discurs pe care l-a avut și acum 5 ani, n-aș vrea să ajung în punctul ăla. A fost și un dialog cu mine în care mi-am zis că dacă locuiesc în Berlin trebuie să fac ceva, să am un rol clar. Dar consider că un sfert din mine locuiește în continuare în București. Mă simt în continuare foarte legată de orașul ăsta, îl iubesc, am părinții și o grămadă de prieteni aici, nu simt că am plecat cu totul. Locuiesc la Berlin, dar asta nu înseamnă că nu mai exist în București.”
Atât la party-ul din Control, cât și la Amural, Borusiade împarte timetable-ul cu colege mai tinere (Justine, Chlorys, Zen și Cosima). Chiar dacă gender gap-ul e încă puternic, semnele că lucrurile se pot schimba există, iar Borusiade a ajutat la asta chiar și prin simpla ei prezență, deși e prea modestă pentru a-și asuma vreun merit. „N-am avut, din păcate, modele în interiorul țării, dar m-a inspirat foarte mult să știu că există Jennifer Cardini, Chloé sau Miss Kittin. Îmi dau seama că poate pentru colegele mele mai tinere am fost înaintea lor, un precedent, dar mi se pare că timpurile s-au schimbat și că s-au democratizat ceva mai mult. Suntem departe de a fi la egalitate, dar lucrurile se mișcă. Cred că e bine să ai un model undeva departe, dar e treaba ta să-ți faci drumul.”
***
Borusiade va pune muzică vineri, 24 august, în cadrul festivalului Amural.
O găsești pe Soundcloud sau Bandcamp, de unde poți cumpăra A Body.
Borusiade şi viaţa de după club
Probabil cea mai cunoscută DJ-iță de origine română, Borusiade, zisă Boru, stă la Berlin, dar mai vine la București când poate. Așa am prins-o săptămâna trecută în Control, iar diseară o să pună și la Brașov, la Amural.
Foto: Claudiu Popescu