Bref01. Vizita bătrânului domn Von Trier.

Bogdan Th. Olteanu | 25 Ian 2014

Și câteva vorbe despre Frances Ha.

Nymphomaniac: Volume 1
 
Încerc să îmi explic de ce mi-a plăcut Nymphomaniac. Nu e ușor, pentru că sunt de acord cu mai toate criticile aduse lui. Are bucăți de film care sunt dintre cele mai proaste făcute de Von Trier vreodată.
 
Înainte de proiecție sala era locuită de un spirit pre-concert. Energie, chicoteli, îmbujorări chiar. Von Trier e jumate regizor jumate star rock. Plus că de data asta urma să fie despre (și mai mult) seeeeex. Mă mir că oamenii nu au învățat deja cum e sexul la Von Trier – dacă te excită vreodată ceva din ce vezi avem o problemă.
 
Bref. Filmul e construit (foarte pe gustul meu) într-una dintre cele mai vechi convenții narative – povestirile în ramă. (Și pentru că e cu seeeeex nu poți să nu te gândești la Decameron*.)
 
O femeie (Charlotte Gainsbourg) este găsită pe stradă, relativ bine bătută, de un domn (Stellan Skarsgård) singuratic, posesor al unei biblioteci impresionante. O ia acasă, îi dă ceai cald, iar ea îi povestește despre cum e ea nimfomană (să zicem) și prin ce peripeții au purtat-o poftele aferente. Multe povestioare, despre copilăria și adolescența sexuală, redate în multe feluri de compoziții cromatice, cu voice-over­uri, cu colaje. Circ de tehnici arătoase, plus divagații și paralele între seeeeex și pescuit, polifonie, șirul lui Fibonacci. 
 
Volumul 1 este împărțit în capitole, inegale. Cele în care apare tatăl sunt proaste, în primul rând din cauza lui Christian Slater, care pare un fel de elf. Însă cel puțin două dintre capitole sunt o lecție de virtuozitate în cinema. Capitolul 5 – The Little Organ School, unde trei amanți sunt prezentați în split screen, împreună cu considerații despre o cantata de Bach**. Apoi Capitolul 3 – Mrs. H – Uma Thurman este soția unuia dintre bărbații care o frecventează pe tânăra noastră eroină. Vine la ea acasă împreună cu cei trei copii, pentru o confruntare cu cuplul cel ilicit. Iar în momentul în care o vezi la ușă te gândești: „Vai, Lars, ce clișeu. Cum o să duci asta mai departe?” Dar o duce, într-un mod genial, care este un film în sine.
 
Până la urmă fost o vizită frumoasă. Bătrânul domn Trier are ticuri, e amnezic şi se repetă, câteodată pur şi simplu aţipeşte în timpul conversaţiei. Te enerveaza și abia după ce a plecat iți dai seama că este totusi mult mai interesant decât mai toți oamenii (a se citi regizorii, dar nu e obligatoriu) pe care îi cunoști.
 
Frances Ha
 
Ca tot vorbeam despre tineri neinteresanți. Frances Ha e o fată care nu are de fapt nicio problemă. Dar. Nu are nicio problemă în alb-negru, îmbrăcată bine (cred) și cu imagine care citează Nouvelle Vague (haha). Înconjurată de oameni care nu au nicio problemă, dar vorbesc despre asta foarte convinşi că au ceva de spus. Rezultă un film cu mult New York, care este (cum altfel?) foarte cool.
PS. Dacă mai văd două FrancesHe încep să îl reconsider pe Woody Allen.
__________
* Decameronul de Giovanni Boccaccio – (complet și gratuit) 
** Ich ruf' zu dir, Herr Jesu Christ, pe care a folosit-o și Tarkovski în Solaris.
Pin It email