Bucureşti – Piramida, Efterklang

La Piramida
nu mai e nimic. E un oraș fantomă, abandonat de ruși în pragul Polului Nord. Are un singur locuitor, dar pentru el, Piramida e cel mai iubit oraș din lume. Bucureștiul e un oraș monstru, lăbărțat în câmpie, și nu-l iubesc prea mulți. Dar Efterklang au părut să se îndrăgostească o seară. Au adus în concert albumul Piramida – care nu e nici pe departe cel mai îndrăzneț sau rafinat din discografia lor. Dar spune o poveste dintre cele pe care le poate asculta oricine: sună suav indie-pop, e jucăușă, pe instrumente inventate (clinchete de țevi, butoaie hurducate, un pian părăsit) și e despre trei băieți frumoși, care au vrut să se rătăcească la marginea lumii, unde s-a terminat timpul. Piramida e compus la Piramida, unde s-a turnat și documentarul The Ghost of Piramida;

dar aici e București.
Și cu toate astea, nu se fumează la concertul din Control. Cu toate astea, sună bine și e sala plină. Cu toate astea, publicul se bucură valuri-valuri. Pe scenă nu-i The Wordless Music Orchestra, dar e un monstru cu șase capete (Mads, Casper, Rasmus și trei muzicieni de turneu), care scoate sunete ca și cum ar avea un singur corp. Îl conduce Casper, baritonal, planând ca peste valuri de ocean înghețat, de la profunzimea și limpezimea de pe Hollow Mountain, la gâtuirea disperată din Sedna.

Încep calculat, aproape rece, nu se duc prea-n larg; dar după fiecare piesă „wow”-urile din public se aud din ce în ce mai clar. Efterklang n-au adus cu ei tot arsenalul de instrumente găsite la Piramida, dar Casper cântă la unul dintre pereții din spatele scenei. Beau bere și iau la mișto unul dintre brand-urile daneze de bere, și-au mai făcut curaj, se râde, ei cântă și o fată în primele rânduri pare că plutește cu ochii închiși, „doamne, cum sună...”, vocea de soprană a Katinkăi aproape ține loc de-un întreg cor, Casper povestește concertul de la Sofia și împarte amintirile adunate pe-acolo. The Ghost sparge toate valurile – și nu doar pentru că sună monumental, melodramatic, exact așa cum te aștepți. Ci pentru că îl sparg cu o tăcere. Care pare. Să nu. Se mai termine.

„Asta este povestea Piramidei, locul meu preferat de pe Pâmânt”

Când Efterklang s-au întors să biseze cu Between the Walls și Cutting Ice to Snow, Casper avea lacrimi în ochi. Au bisat cam cum alunecă patinatorii pe apa înghețată. Tăios, cu grație. Și când au plecat, n-au plecat de tot. Au rămas la povești, autografe și adunat amintiri. Când am plecat eu, ei încă erau acolo. Mă mai gândesc din când în când că poate n-au mai plecat deloc.

Asta este povestea Bucureștiului, timp de o seară, locul cel mai iubit de pe Pământ.

fotografii de Larisa Baltă