Bucureştiul mai queer

Luca

Într-o vineri, plecam din oraș și Călin m-a dus la gară. Înainte să plece trenul, ne-am sărutat pe peron de rămas bun, și am urcat apoi în tren odată cu o doamnă de vreo 50 de ani, pe care o auzisem vag vorbind în română, lângă noi, cu prietena care o dusese la gară. Fiindcă voia să treacă în fața mea cu bagajele, a trecut repede de la „servus, pa-pa!” (către prietena ei) la “sorry, excuse me!” (către mine), eu i-am răspuns cu „sigur” și am lăsat-o să treacă, și apoi mi-a zis “thank you!”, încercând să vorbească engleză cât mai bine. Am întrebat-o apoi pe aceeași doamnă, în română, unde erau scrise numerele locurilor. Mi-a răspuns inițial: „nu știu, eu nu am ținut cont”, și apoi s-a corectat: “you can sit wherever you want, it’s free!”. I-am spus, în română, că îi mulțumesc. În gând, mi-am evaluat româna și am realizat că, totuși, încă știam să vorbesc corect și fără vreun accent străin. Mai târziu mi-am dat seama de problemă: eram un băiat care se sărutase cu alt băiat cu un curaj specific unor străini care nu știau „normele” românești. Ce români întregi la minte s-ar fi sărutat într-o gară populată, în mijlocul zilei?

Întâmplarea, care pe mine atunci m-a amuzat vag, m-a făcut să înțeleg, încă o dată, că să ne sărutăm în public, fiind doi băieți, înseamnă mult mai mult decât o mostră de afecțiune. Singurul meu sărut în public în România înainte să mă cunosc cu Călin fusese, culmea, la aeroport, un sărut de rămas bun înainte să plec la facultate, în timpul căruia eram prea emoționat ca să observ reacțiile celor din jur. Apoi, mă mai sărutasem în campusul ultra-safe de la Harvard și uitasem de frica care făcuse ca toți băieții pe care îi cunoscusem înainte să vrea să se sărute numai în spații închise sau pe alei pustii din parcuri, noaptea. Abia odată cu primul sărut în public cu Călin, la Universitate, am realizat că sărutul dintre doi băieți reprezintă un statement politic. Și eu, ca activist LGBT, iubesc statement-urile.

Problema e că, uneori, simt nevoia pur și simplu să mă sărut cu un băiat în calitate de om, și nu în calitate de activist LGBT. Câteodată e obositor ca, intenționat sau nu, simplul fapt că exist să fie radical. Printr-un public display of affection devin mai mult decât un bucureștean mergând pe străzi. Devin un subiect controversat, politic, un subiect de dezbatere, ținta privirilor, conversațiilor și reacțiilor lor. Sunt înconjurat. Oamenii cred că „normalitatea” lor le dă putere asupra mea. Simt că nu îmi mai aparțin mie, ci aparțin reacțiilor lor și depind de ele. Siguranța pare că îmi depinde de ele. Eu și iubitul meu suntem în centrul atenției orașului făcând ceva ce alte zeci de cupluri fac în jurul nostru, în același timp. Doi oameni obișnuiți, cu corpurile noastre, devenim, în mod direct, un manifest. Nu e nevoie de pancarte, de scandări, de proteste organizate. E de ajuns un sărut. Un sărut care te face responsabil, fiindcă în ochii unora acel sărut reprezintă întreaga comunitate queer – poate că e primul sărut gay pe care l-au văzut vreodată. Mă sperie câteodată câtă putere poate să aibă un astfel de sărut.

Călin

Fiecare sărut în public te face să te simți vulnerabil, probabil mai vulnerabil ca cei mici care abia învață să mergă și se află pe o stradă aglomerată. Ești „ăla”. Vezi cum privirile oamenilor coboară ca să vadă dacă doi băieți chiar se țin de mână sau îi înșală privirea. Un sărut poate stârni reacții negative în lanț. România este încă un loc nesigur pentru a fi queer, dar refuzăm să îl lăsăm să rămână așa pentru mult timp.

Am ales câteva locuri simbolice unde să ne sărutăm, multe reprezentând autoritatea. De la abuzuri ale autorităților, care în loc să protejeze, devin câteodată opresori prin homofobie instituționalizată, la o propunere ca cea a Coaliției pentru Familie, comunitatea queer e constant atacată. Încă sper că unele dintre ele sunt doar acte de necunoaștere. Poate așa a fost și când, într-o seară prin luna mai a anului ăstuia, un jandarm ne-a arătat foarte clar că simpla noastră prezență în parcul „lui” îl deranjează și că lucruri atât de scandaloase precum un sărut nu au ce căuta în, coincidența face, Parcul Icoanei. Am fost rugați să îi dăm buletinele fără să fi încălcat nicio lege, și apoi ne-a spus să ne găsim o cameră. Nu am încercat vreodată să fac un manifest care să demonstreze ceva persoanelor homofobe pentru că nu am simțit că a fi queer e deranjant pentru societate, dar sărutul nostru a devenit un manifest fără să vrem, așa că am hotărât să transformăm greșeala într-un statement intenționat.

Da, să fii queer și să o arăți trezește reacții puternice. Dar reacțiile nu sunt întotdeauna dezamăgitoare. În drum spre casă, într-o altă seară, ne-am întâlnit cu un om al străzii care mi-a cerut să îi aprind țigara și, văzând că ne ținem de mână, ne-a zâmbit și ne-a spus „casă de piatră”. Sună foarte ironic acum că o scriu, însă tonul lui a părut foarte prietenesc și e foarte posibil să ne fi dorit binele. Așa cum episodul cu jandarmul ne-a făcut să fim vigilenți toată seara respectivă legat de cine e în jur, după episodul ăsta am zâmbit întreaga seară. Omul care ne-a urat casă de piatră m-a făcut să mă simt foarte uman, prezent, existent, notabil, român și vreau să mă simt așa de fiecare dată când ies pe stradă, nu întâmplător pe o stradă lăturalnică la miez de noapte. Și da, la sfârșitul zilei aleg să-mi amintesc de asta, de cum în cazul ăsta „casă de piatră” înseamnă nu numai că vom rezista unul cu celălalt ca și cuplu, dar că vom rezista și presiunii și pericolelor din exterior.

—

În 2016, unii oameni încă vorbesc de toleranță. Comunitatea queer are nevoie de acceptare, nu de toleranță; pe când una înseamnă a te compromite pentru a face un bine unilateral, să „suporți”, cealaltă înseamnă comuniune, coexistență și apartenență la un întreg. Iar săruturile noastre, dorite sau nu, împreună cu cele mai vizibile sau mai ascunse ale sutelor de cupluri queer din oraș aparțin orașului București. Coexistă cu locuitorii, cu străzile și cu instituțiile lui, și ar trebui să refuze să mai fie invizibile.

Fotografii de Andrada Băleanu