Bula muzicală We Singing Colors

Pe vremea când era încă la Iaşi şi nu prea ştia ce-i rezervă viitorul, un băiat cu chitară, pe nume Andrei Haţegan, a văzut un interviu cu Fran Healy, de la Travis, în care solistul încuraja tinerii care „stau cu chitara în vârful patului” să continue să facă ceea ce fac. S-a gândit că da, sigur se referă şi la el, aşa că, la scurt timp după, şi-a făcut o trupă. Lunchbox se numea, a durat jumătate de an, și deşi efemeră, a fost scânteia. A venit la Bucureşti, a apărut The Amsterdams, însă nu i-a încăput tot entuziasmul acolo. În capul lui se acumulau idei care nu se potriveau trupei, aşa că spune, glumeţ, despre We Singing Colors, că a apărut „dintr-o frustrare”.

Cu Roxana Niculae s-a cunoscut pe plajă la Mamaia. A auzit-o cântând Dog Days Are Over, i-a plăcut şi, şapte luni mai târziu, aveau primul concert împreună. „Eu nu mai cântasem niciodată până atunci”, spune Roxana. „Ba da, la karaoke”, precizează Andrei, râzând. Ca şi pe scenă, îşi pasează idei şi replici, se iau peste picior, se completează şi se contrazic, în egală măsură. Dar sunt amândoi convinşi că tocmai sinceritatea asta îi face să funcţioneze.

Când se întâlnesc pentru repetiţii, nu fac doar repetiții. Andrei spune că s-ar plictisi să cânte încontinuu aceleași piese, așa că experimentează. Este expansiv, îi vin idei cu o oră înainte de concert, însă Roxana îl temperează. Este jumătatea mai calculată, perfecţionistă, a trupei. Şi muza, după cum cad amândoi de acord.

Cu balonul, de peste ocean

Concertele lor sunt restrânse, intime, prietenoase, interactive*, și preferă, de obicei, ca oamenii să stea jos, confortabil, să se bucure de muzică. De fapt, poate nu concert ar fi cuvântul. Ci cântare. Ca în jurul unui foc de tabără, unde fredonezi în cor cu prietenii şi rămâi cu o senzaţie plăcută de căldură. Spun că au cam 10-15 oameni în public pe care îi regăsesc la aproape toate show-urile și asta pentru că au avut foarte puține cântări susținute „în deschidere”, majoritatea fiind doar ale lor, cu publicul lor. Cea mai interesantă a avut loc într-o barcă, pe lacul din Cișmigiu, când mai mulți oameni s-au oprit pe mal să-i privească, iar cei din alte bărci s-au apropiat să-i asculte.

Spontană a mai fost și Day For My Eyes cântată într-un taxi, într-o seară, în drum spre repetiții; le-a plăcut atât de mult cum a ieșit, încât i-au luat numărul de telefon taximetristului și, a doua zi, s-au întors cu Adi Bulboacă la pachet, să filmeze tărășenia. A fost o idee bună, pentru că, la scurt timp după, au primit un mail „foarte amabil, vestic”, după cum îl descriu ei, în care Vandana Sood-Giddings, o regizoare din Montana, își anunța dorința de a le folosi videoclipul într-un documentar la care lucrează, despre experiențele din taxiuri ale oamenilor - The Taxi Takes on the World, și care urmează să apară.

Made of Wool, Made of Heavy-Metal

Despre albumul la care lucrează cu spor spun că vor să iasă bine făcut, fără compromisuri. Deja au primit o propunere de design de la Robin Proca, fruntaşul Backstabberilor, şi s-au gândit şi la un nume: Made of Wool, Made of Heavy-Metal. Dualitatea numelui e un bun indiciu al paletei largi de influenţe muzicale de la care au pornit. Andrei îşi aduce aminte cu aceeaşi plăcere de trupele de metal din liceu, ca şi de Lambada, sau A-ha. Roxana ascultă cu aceeaşi încântare Angus & Julia Stone, Skrillex, şi tot ce e între; poate tocmai din acest motiv se feresc să îşi încadreze stilul muzical într-un nume. Însă au fost întrebaţi de atâtea ori ce fel de muzică fac şi au fost încadraţi, rigid, în diferite genuri muzicale, încât au încercat să creeze răspunsul. Vowel music este varianta Roxanei, tocmai datorită multitudinii de vocale din cântecele lor, iar Andrei spune că s-a gândit la naive electronics - „pentru că nu mă pricep foarte bine la softurile de muzică”. Totuşi, e tentant să îl contrazici, odată ce afli că, de fapt, vocea „feminină” din A Country Called Surfia nu îi aparține Roxanei, ci lui. Însă, dintre toate efectele speciale, cel mai frumos li se pare ecoul din miez de noapte de pe scările Sălii Palatului sau Ateneului.

Acum visează la ziua în care vor ajunge să cânte la festivalul de muzică SXSW. Își aduc aminte cu plăcere de acea dată când o tipă le-a spus că muzica lor o duce cu gândul la filmul Into the Wild. Sau de fata care i-a spus Roxanei că are o voce de pe altă lume. Nu-i nevoie de cuvinte mari pentru bucurii mici.

Dar bineînțeles că nu e totul roz, și viața de artist are, și ea, dezavantaje: „De exemplu”, spun ei, „trebuie să îți cari sculele.”

*Vă puteţi revedea sau împrieteni cu ei pe 1 martie, la un live în Mystic Tree.

Fotografii de Larisa Baltă.