Călătoria lui Leon McCarron

Leon McCarron avea 22 de ani şi terminase recent facultatea la Universitatea din Kent când a decis să plece la New York, iar de acolo să pedaleze prin lume. A crescut în Irlanda de Nord, la ţară, deci era obişnuit cu pădurile, cu statul la cort şi cu incursiunile de câteva zile prin ţară, dar nu fusese niciodată testat, trăise aproape constant în siguranţă. Şi-a început călătoria la New York - distanţa mare de casă era o garanţie că nu va încerca să se întoarcă la primul hop – şi, 14 luni şi 22. 530 de km mai târziu, a ajuns în Honk Kong. Vara asta, va lansa The Road Headed West, o carte despre acea perioadă-cheie din viaţa lui.

De atunci, plecările s-au transformat în carieră: pornind din Mongolia, a străbătut China la picior în 6 luni, călătorie încheiată în mai 2012, despre care a filmat o serie pentru National Geographic. Tot în 2012, a tras un cărucior metalic timp de şase săptămâni prin deşertul Rub al-Chali, cot la cot cu aventurierul Alastair Humphreys. Documentarul făcut de cei doi atunci, Into The Empty Quarter, a putut fi văzut la Bucureşti pe 23 mai, cu tot cu Leon, în cadrul HipTrip Travel Film Festival.

Cum stăteau lucrurile când ai terminat facultatea?

În jurul meu toată lumea părea disperată să-şi găsească serviciu, aşa că am încercat din greu, dar nu am primit niciunul din joburile care mi se păreau interesante. Apoi am găsit un job administrativ la un cinematograf şi, la început, mă simţeam cumva norocos, pentru că asta îşi doreau cei de vârsta mea. Dar colegii mei de birou aveau 50-60 de ani şi, uitându-mă la ei, mi-am spus că nu vreau să fac asta pentru tot restul vieţii.

Cred că e o problemă: mulţi oameni termină facultatea fără să ştie ce vor să facă cu viaţa lor. Şi cred că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să găsească un job ca să strângă nişte bani, şi apoi să pornească într-o aventură. Pentru că nu e greu şi nici scump. Eu mi-am pus deoparte vreo 3000 de euro şi, cu ei, am străbătut lumea cu bicicleta. Chiar şi cu câteva sute de euro poţi să ai o aventură minunată şi să înveţi o groază despre tine.

Cum au reacţionat părinţii, prietenii când au auzit că pleci?

A fost cam ciudat. Familia mea m-a sprijinit, pentru că aşa sunt ei, dar nu au înţeles neapărat de ce vreau s-o fac. Unii prieteni au crezut că e un gest cam prostesc, alţii l-au considerat un act iresponsabil, pentru că aveam norocul de a mă fi născut în Vest, unde am avut şansa de a merge la facultate şi atâtea alte privilegii, iar eu le dădeam cu piciorul ca să pedalez prin lume. Şi m-am gândit şi eu la asta, dar ajungem să facem lucruri în viaţă de care nu ne pasă. Suntem nefericiţi, nu facem ceva neapărat util cu timpul nostru, deci cred că e important ca la un moment dat să-ţi oferi şansa de a afla ce-ţi place cu adevărat.

Cum i-ai făcut faţă fricii, mai ales în acea primă călătorie?

Mi-era frică de orice. Dar unul din cele mai tari lucruri la o astfel de călătorie e că, odată ce ai început-o, nu prea-ţi mai vine să dai înapoi. Eu am pornit din New York, pentru că voiam să fiu cât mai departe de casă. Cred că atunci când ai o astfel de aventură, trebuie să înveţi să te confrunţi cu lucrurile din jur. Înainte să plec, mă îngrozeau toate problemele care ar fi putut să apară. Şi cam toate lucrurile alea s-au întâmplat. Mă temeam că mă voi trezi cu un urs lângă cort, şi s-a întâmplat. M-am ghemuit în sacul de dormit până a plecat. Mă temeam că mi se va strica bicicleta pe marginea drumului şi că nu voi putea s-o repar, şi s-a întâmplat, dar am aşteptat până a trecut o maşină, şi m-a dus până la un atelier. Mi-era teamă că voi fi într-un pericol şi s-a întâmplat o chestie scăpată complet de sub control. Un tip beat a îndreptat pistolul spre mine. Cred că voia doar să mă sperie, dar a reuşit. Am rupt-o la fugă, m-a urmărit, m-am ascuns într-un lan de porumb. Dar a doua zi mi-am zis: fie decid că e prea periculos şi mă întorc acasă sau îmi zic: „n-are ce rău să mi se mai întâmple. Am avut deja ghinion maxim, deci poate lucrurile vor merge spre bine de-acum.” Am început să mă tem din ce în ce mai puţin, pe măsură ce am căpătat încredere în mine. Normal că o aventură presupune o grămadă de riscuri, dar, dacă eşti calculat, le poţi reduce, iar emoţia stă în necunoscut.

Cum faci să nu rişti prea mult?

În State am avut multe momente în care mi-am asumat riscuri prea mari. Am avut noroc, şi cred că e bine să fii un pic mai grijuliu. Dar cred şi că dacă ai 18 ani sau 21 de ani, şi îţi faci un plan înainte de a porni la drum, poţi să-ţi asumi nişte riscuri fără să-ţi pui viaţa în pericol. Şi cred că merită. Şansele de a fi omorât sau de a te accidenta grav sunt foarte, foarte, foarte mici.

Clare, soţia ta, cum se împacă cu plecările?

Ne cunoaştem de la facultate, deci de vreo opt ani, aşa că ea ştie că m-a interesat mereu treaba asta. Dacă nu aş face călătoriile astea, nu aş fi eu, aş fi altcineva. Dar nu mi se mai pare fezabil să plec pentru 14 luni sau pentru şase luni, aşa că acum fac călătorii mai scurte, şi îmi place asta, că pot pleca un pic şi apoi mă întorc acasă.

Cum e când călătoreşti cu altcineva şi ai nevoie de spaţiu? Când vrei să fii singur sau să te opreşti sau când îţi vine să zici: „taci şi lasă-mă-n pace”?

Păi de obicei îi spui să tacă şi să te lase-n pace şi funcţionează. De fiecare dată când călătoresc cu altcineva avem o regulă: oricât de prostesc ar părea motivul, dacă te enervează acea persoană, spune-i pe loc. Altfel, dacă nu vorbeşti despre asta, ajunge să te roadă şi se transformă în resentiment şi creşte în fiecare zi până izbucneşte o ditai cearta. Dacă m-ar enerva, de exemplu, că-i ia prea mult să-şi lege şireturile, atunci i-aş spune, iar el ar spune că e o prostie şi ne-am certa vreo două minute, dar s-ar termina acolo. E ceva atât de simplu, dar care ajută la menţinerea unei relaţii amicale.

Unul din lucrurile minunate e că poţi călători cu altcineva, dar poţi merge la 500 de metri distanţă de celălalt şi atunci e ca şi cum ai fi singur. Uneori faci asta o zi, două. Chiar şi în deşert, când eu şi Alastair eram înhămaţi la căruciorul cu provizii, dacă terenul nu era dificil, unul din noi trăgea singur, pentru ca celălalt să poată avea un pic de spaţiu pentru sine.

Ce muzică asculţi pe drum?

Să asculţi muzică e clar cel mai bun mod de a evada şi de a uita unde eşti, dar uneori te întrebi: de ce mai sunt în deşertul ăsta, dacă tot ce vreau e să scap de aici? Aşa că recurg la ea numai când pare absolut necesară. Mie îmi place folk-ul: Bob Dylan. Neil Young. Nu e ceva vesel, dar după trei săptămâni de mers, fără muzică, dacă am un moment greu, ascult o oră de Bob Dylan şi asta mă face extrem de fericit.

Ce i-ai transmite fiului tău din înţelepciunile drumului?

Cred că mare parte din dorinţa de a explora e ceva personal – sunt lucruri pe care mi le doresc eu, locuri în care vreau să ajung. Dar cred că fiinţele umane sunt făcute să fie afară şi să se mişte. Încerc să nu devin prea metafizic, dar de când suntem pe pământ am străbătut Africa, Etiopia şi am continuat să cutreierăm. E în natura omului să meargă. Când ai o problemă, faci o plimbare în jurul blocului. Nu cred că suntem făcuţi să ne trăim vieţile în birouri. Deci cred că cel mai bun sfat pe care i l-aş putea da oricui ar fi: ieşi din casă.

Mă gândeam acum la o carte care spunea că bărbaţii prezentului, crescuţi la calculator, nu mai au acea relaţie cu natura, şi nici skillurile pe care taţii şi bunicii lor le aveau.

Eu ştiu ce skilluri aş prefera să am între a tasta foarte repede şi a face un foc. Probabil că în lumea modernă e mai folositor să poţi trimite un mail super-repede, dar mie nu-mi pasă. Eu unul sunt infinit mai fericit când sunt afară, făcând un foc sau dormind sub cerul liber sau mergând. Şi cred că tot mai multă lume din Vest e deprimată tocmai pentru că nu mai poate face astfel de lucruri.

Cu ce te răsfeţi când ajungi acasă din călătorii?

Îmi plac enorm două lucruri: Îmi plac musli, granola, aşa că, la întoarcere, mănânc castroane imense de cereale cu lapte. Şi îmi place foarte mult mâncarea indiană. Deci în primele zile mănânc numai cereale, apoi curry, apoi îngheţată.

Site-ul lui Leon McCarron