Călătoria Mirunei Potop pe continentul Anglia

Engleza lor

N-am crezut niciodată că engleza învăţată în 12 ani de şcoală şi întreţinută cronologic de Cartoon Network, MTV şi Discovery îmi va fi un impediment. Am venit in Anglia, a devenit. Am simţit că degeaba am Cambridge-ul dat şi luat, degeaba am fost la olimpiade şi degeaba romgleza era limba mea maternă. Nimic nu se pronunţă cum ai crede (Edinburgh, Leicester, Worchestershire, Greenwich). Kant se pronunţă ca şi „can’t”, ca să nu trebuiască cenzurat. Nu zici „thanks”, zici „cheers”, nu vrei un „refill” de bere, ci un „top-up”, dacă bei prea mult, nu ajungi să „vomit” sau să „puke”, ca tot omul, ci „you chunder all over the place” (şi credeţi-mă, la cât se bea, auzi asta foarte des), când te vezi cu cineva nu ţi se zice bună, ci „y’alrite?” la care se răspunde cam ca la „how do you do?”, cu aceeaşi replică, însoţită de un gest super-încrezător printr-o ridicare de bărbie. Slangul îl deprinzi încet-încet, ajungi să recunoşti accentele din diverse regiuni, şi parcă şi să-i înţelegi. Am crezut eu că o să fiu şmecheră pentru că m-am uitat la Skins înainte de facultate, dar mai mult de „skank”, „twat”, şi „mate” nu m-a învăţat. În materie de chat slang, nu semnezi cu xoxo ca în filmele americane cu adolescenţi, ci cu x sau xxx (în funcţie de gradul de apropiere, evident). Trebuie să ştii ce înseamnă tbf, tbh, atm, cbb (care e sinteza culturii britanice: „can’t be bothered”). Dacă în primele săptămâni m-am simţit prost când un pakistanez de la casă m-a întrebat dacă vreau o pungă şi răspunsul a fost un simplu „No.” şi după m-a întrebat dacă sunt poloneză, acum m-am mai calmat. Cel mai mare compliment pe care pot să mi-l facă e să mă întrebe dacă sunt americancă (deşi ştiu clar că nu e un compliment), care tot e mai bine ca orice legat de Europa de Est. Sau să mi se spună că am un accent exotic şi eu să stau să le explic că România e orice, mai puţin exotică. Încă am probleme când mă prezint şi încă îi cert pe ai mei că nu mi-au ales un nume care să aibă măcar corespondent în alte limbi. Dacă acasă Miruna e asociat cu Pasărea Colibri, aici e doar o bâlbâiala. A ajuns deja un reflex, mă prezint şi după îmi silabisesc numele: me-roo-nah. De obicei sfârşeşte în Măruna.

De ce Anglia? Eram a XI-a, mare anglofilă mare, iubitoare de “anarchy in the UK”, double-deckere, plăcuţe metalice cu Abbey Road, cabine telefonice, cutii poştale şi tot tacâmul. Din gura băieţilor accentul britanic mi se părea cel mai excitant (poate la egalitate cu franceza şoptită frumos), muzica britanică cea mai agreabilă: Beatles, Rolling Stones, Smiths, Joy Division, Radiohead; Camdenul cel mai tare loc de vizitat, prinţul Harry încă singur, ce mai! Anglia era varianta europeană, mai accesibilă şi mai atrăgătoare a visului american. Am aplicat frumos prin UCAS, sistemul clasic prin care aplică toţi, m-au acceptat cele cinci universităţi, şi a trebuit să mă decid: fie Southampton, unde aveam foşti colegi de liceu, fie alte patru oraşe unde nu ştiam pe nimeni. Povestea mea cu Anglia e diferită de a altora, pentru că am ales varianta uşoară şi comodă: supranumitul “sunny Southampton”, care e la 120 km de Londra, şi pe care simţeam că îl ştiam deja din poveştile foştilor colegi cu un an mai mari ca mine. Oraş predominant liniştit, preponderent studenţesc, port, cu o populaţie ceva mai mică decât a Clujului, dar cu un număr comparabil de dealuri, cu un parc cât o pădure şi cu două străzi mari şi late unde se întâmplă cam tot: una are baruri studenţeşti cu podele lipicioase, alta e cea cu cluburi fancy.

Ca în orice poveste, vine şocul realităţii, palma aia mare care ştii că te-aşteaptă, dar pe care speri să o fentezi. Primul contact efectiv cu Southamptonul: sfârşitul lui septembrie 2010. Am plecat din Bucureşti de la 20 şi ceva de grade şi am ajuns aici, unde erau 8-9 grade. Prima reacţie? Mi-am scos paltonul de iarnă din valiză. În primele zile în care toţi se bucură de „fresher’s week” şi se îmbracă în tricouri pe care îşi scriu numele, porecla şi căminul în care stau şi experimentează primele beţii, eu făceam drumuri IKEA-cămin, încercând să mă prind cum stă treaba cu orarul autobuzelor şi de ce şoferul nu te lasă să te urci dacă e prea plin. Aşa am ratat eu cele mai tari petreceri, dar nu şi răceala aferentă lor, celebra „fresher’s flu”, care începe în septembrie, se răspândeşte mai rapid ca ciuma bubonică în secolul paişpe şi te ţine cam până în octombrie. Cu febră 40 şi ceva (or fi englezii pe dos, dar temperatura o măsoară tot în grade Celsius), dând iama în punga gigantică cu antibiotice pe care mi-a împachetat-o mama preventiv, am avut primul moment de fată proastă şi am izbucnit într-o criză de „vreau acasă acum”. Mi-a trecut criza, mi-a trecut şi febra, dorul de casă a rămas constant.