Călătoria Mirunei Potop pe continentul Anglia

Învăţ într-o clădire veche, frumoasă, cu grădină interioară. Prima oară când am intrat, m-am dus la o discuţie introductivă în cel mai neatractiv dintre cele trei amfiteatre. Ne-au vorbit frumos, dar prea repede pentru o est-europeană, şi după ne-au chemat într-o cameră mai mică, pentru o întâlnire informală însoţită de „drinks & nibbles” sau românescul „o măslină, o atenţie”. Atunci mi-am cunoscut cam toţi profii şi câţiva dintre colegi. Întrebările clasice, care te pasc pe tot parcursul anului întâi: cum te cheamă, de unde eşti (care vine imediat cum deschizi gura), în ce cămin stai. Momentul amuzant al întâlnirii: profesorul care m-a întrebat de unde sunt, îi zic România, şi îmi răspunde: „super! Am studiat rusă, o să ne înţelegem perfect!”. Proful preferat e american; nu ştiu dacă îmi place de el doar pentru că îi înţeleg fiecare cuvânt sau pentru că în timpul liber e solistul trupei de rockabilly blues a lui Mark Kermode. La curs suntem puţini, cam 80 pe an, şi doar o mână de non-britanici. Ne înţelegem bine, nu sunt nici chinezoaica autistă, nici în centrul atenţiei. Ne vorbim, ne zâmbim, ieşim să bem împreună, dar cam atât. Nu stăm la cafele în ferestrele dintre cursuri şi nu intrăm în subiecte prea adânci. Poate e mai bine aşa, pentru că ţin minte că la o ieşire în club, unul din ei, beat bine, încerca să-mi explice cum e pro comunism şi nu înţelegea sub nicio formă de ce eu nu sunt.

Am ales să stau cu românii. Suntem cam o sută aş zice eu, avem şi societatea noastră (prescurtată în manieră britanică-RoSoc), afiliată, ca orice altă societate, universităţii, doar că noi nu ne costumăm în tutuuri sau în saci de gunoi când ne vedem. Nici nu încingem hore sau petreceri câmpeneşti. E musai să facem ceva de 1 Decembrie, deja a devenit tradiţie; băieţii sunt atât de de treabă încât iau flori de 1 Martie, mai vizităm alte oraşe de prin împrejurimi, şi de cele mai multe ori ne chemăm reciproc la petreceri. Numai 1 Mai-ul ne prinde blocaţi prin bibliotecă, în timp ce toată România se mută la mare sau pune de un grătar. Suntem un grup măricel, zgomotos, „quirky” pentru britanici, adunat din toate colţurile ţării. Cred că suntem conştienţi că dacă ne-am fi cunoscut toţi în Bucureşti, să zicem, nu ne-am fi împrietenit. Suntem foarte diferiţi, şi totuşi ne leagă inexplicabil ceva; o fi plăcerea de a înjura în limba maternă şi înţeles doar de cine trebuie, o fi pălinca adusă de cineva şi împărţită cu toţi, o fi dorul de casă, nu ştiu exact.

În doi ani s-au schimbat destule. Nu mai plâng că vreau acasă, dar aştept vacanţele mai ceva ca venirea Crăciunului, când ştiam că am fost cuminte. Am învăţat cam care e mersul lucrurilor. În primul an mâncarea mi se părea că are gust de carton, acum am învăţat ce să evit, deşi încă nu am mâncat un „proper English breakfast”, doar din simplul fapt că nu înţeleg cum poţi mânca fasole cu cârnaţi, bacon şi ouă la micul dejun, deci pe-asta o băgăm în categoria de limitări personale.

Băieţii englezi sunt fie înalţi, masivi şi blonzi, „the American jock prototype” sau neînţeleşi indie cu „chinos” coloraţi şi suflecaţi şi care inevitabil cântă în vreo trupă obscură. Fetele se îmbracă prost şi la fel: iarna în colanţi, hanorac cu emblema facultăţii, UGG-uri şi cu părul prins în mijlocul capului într-un pseudo-coc, în club în rochii mulate şi negre, cam la fel de scurte ca un maieu lung şi pe nişte tocuri pe care niciuna nu ştie să meargă nici măcar decent. Am înţeles şi că iarna, când e frig şi ies în club, preferă să degere în rochiţele lor negre, în loc să-şi pună un palton pe care să-l lase la garderobă în schimbul unei lire, ca să poată bea cu un pint mai mult. Am observat şi că atunci când e puţin soare, toată lumea se schimbă în şlapi şi bermude. Nu mă mai şochează dacă cineva se descalţă ca să se facă comod fie la bibliotecă, fie la cursuri. Curry-ul e mâncarea naţională. Acum ştiu că englezii se întâlnesc să bea înainte să bea. Şi că toate societăţile afiliate facultăţii sunt mai mult sau mai puţin un motiv în plus să te întâlneşti să bei. Şi că muzica britanică mişto pe care o ascult şi eu şi colegii mei nu are nicio legătură cu hiturile desprinse din US Top 40 din cluburi. Am aflat şi că ai nevoie de ID oriunde vrei să-ţi cumperi orice fel de alcool, ţigări şi până şi brichete (da, brichete!!!), şi nu doar tu, ci toată lumea cu care intri în magazin. Şi legat de asta, e o idee foarte proastă să foloseşti buletinul pe post de ID, iroseşti vreo 10 minute bune încercând să le decodezi CNP-ul şi să explici că data ta de naştere e pe la început. Le e o teama groaznică de incendii, o casă e considerată de calitate dacă are termopane, totul se închide mult prea devreme, nu există non-stopuri şi florile se cumpără din supermarket. Am învăţat că englezii vorbesc mult despre nimic; folosesc cele mai lungi şi întortocheate construcţii pentru cele mai banale informaţii. Au un stil fantastic de a voala totul şi de a se eschiva în spatele cuvintelor, încât dacă eşti nou-venit, nu-ţi dai seama că de fapt te insultă politicos. Nu mi s-au părut niciodată reci, ci doar superficiali, şi destul de atenţi să nu discrimineze făţiş, deşi încă nu le plac francezii şi nemţii au ramas tot „the baddies”.

Anglia seamănă izbitor de mult cu America. Degeaba am zis în primele paragrafe că e varianta europeană, că ei nu se consideră europeni. Mi s-a explicat în repetate rânduri că eu sunt diferită, sunt europeancă, nu ca ei. Sau când mi-am salutat colegul român de la curs şi ne-am pupat pe obraz au remarcat „how very continental of you”. Ştiu că nu voi fi ca ei, şi nici nu vreau. Îmi prefer engleza aşa cum e, în locul unui „fake British accent” în care să omit sunete după bunul plac. Îmi prefer hainele mele şi nu aş vrea să port colanţi pe post de pantaloni şi maieuri pe post de rochii, şi, slavă Domnului, la 13 grade şi nişte soare, nu umblu în şlapi. Nu sunt nici blondă, n-am probleme cu greutatea, nu mă îmbăt dintr-un pint şi nici nu-mi ţin banii sau telefonul în sutien când merg în club. Nu ştiu exact toate tipurile de ale sau lager şi ciderul e scârbos. Nu mă văd având iubit britanic în viitorul apropiat, şi colegii de curs cred că doar îmi vor îmbogăţi lista de pe Facebook după facultate. Sentimentul pregnant pe care îl ai în schimb când pleci, şi stiu sigur că nu e doar senzaţia mea, e că nu mai aparţii. România e locul frumos pentru vacanţe, în timp ce aici vii la treabă, să înveţi, că doar de-aia ai plecat. Nu ştiu încă dacă mă întorc, nu ştiu încă unde îmi place mai mult. Ştiu doar că acasă a devenit un termen relativ şi că toată viaţa mea e îngrămădită şi mototolită într-un troller de 20 şi ceva de kilograme. Ştiu că aş fi regretat groaznic dacă nu aş fi plecat, pentru că am învăţat să mă descurc, am învăţat sa fiu independentă, am învăţat cum gândesc alţii, să fiu mult mai permisivă şi să-mi iubesc ţara (care mi se părea frumoasă, dar din nefericire locuită) un pic mai mult. Iar relaţia mea cu Anglia? Keep calm, smile and hope it wasn’t a question.