Cât de ciudat e, de fapt, Marocul?

La un moment dat, când am dat share pe Facebook unui articol despre refugiați care susținea primirea lor în Europa în numere cât mai mari, cineva mi-a scris într-un comentariu că îmi fac rău singur. Că o să am de suferit ca persoană gay, fiindcă musulmanii sunt homofobi, și că eu militez pentru primirea lor, dar ei sunt împotriva principiilor pe care le susțin eu. Afirmația e, evident, doar o generalizare, iar eu cred că reacția umană imediată este să protejezi niște oameni care riscă să fie omorâți în război, și apoi să te gândești mai departe la opiniile lor.

La cursurile pe care le fac în perioada asta (fac un semestru în Amsterdam, cu toate că în general studiez la Harvard, în Boston), reacția asta a primit și puțin background teoretic. „Homonaționalism” e cuvântul care definește folosirea drepturilor LGBT (și drepturilor femeii) ca să justifice xenofobia și rasismul politicienilor împotriva musulmanilor – de multe ori, mai mult o scuză decât un motiv real de îngrijorare pentru drepturile gay. În Olanda, retorica asta e mult mai răspândită decât în România, și, ca parte din programul meu de studii de gen și sexualitate, am mers în Maroc ca să vedem cum e „partea cealaltă” a lucrurilor: cum sunt musulmanii despre care se vorbește atât în toată Europa. Urma să avem câteva cursuri despre feminism și drepturi LGBT în contextul marocan, și să ne plimbăm prin patru orașe.

Frici, câteva explicații și o comedie marocană în Rabat

Ajuns în Rabat, prima destinație, trebuie să recunosc că aveam și eu fricile mele. Eram sigur că nu toată lumea era homofobă, dar homosexualitatea era ilegală, și deci puteam intra la pușcărie dacă aveam relații cu alt bărbat. Am hotărât să îmi dezinstalez Grindr-ul și Tinder-ul, fiindcă auzisem că în țări precum Egipt autoritățile folosesc Grindr, o aplicație de dating gay, ca să prindă și să aresteze utilizatorii. Apoi, am hotărât să nu port tricoul meu cu Queer and Proud – cu toate că am presupus că oamenii nu ar ști oricum ce înseamnă, am preferat să nu îmi asum riscul. De fapt, ăsta era cuvântul care îmi descria perfect starea când am ajuns- mi se părea riscant să fiu eu; mi se părea că sunt lipsit de protecție, mai ales în fața legii. În plus, mi se părea că totul va fi foarte diferit. Că da, evident că există bărbați cărora le plac alți bărbați, sau femei cărora le plac femeile, dar modurile în care se întâlnesc, se exprimă și se definesc chiar sunt diferite de cum o fac oamenii prin Europa sau SUA.

Primele 4-5 zile le-am petrecut în același disconfort inițial. Eram cu grupul meu de oameni din Amsterdam și nu voiam să mă despart mult de ei; mă intimidau vânzătorii de pe stradă care strigau agasant după mine să le cumpăr marfa; fetele din programul nostru erau constant agresate în diverse moduri pe stradă, de bărbați care le voiau atenția și, în plus, tot nu înțelegeam ce e cu homosexualitatea acolo și mama îmi tot repeta la telefon să am grijă că poate ajung în închisoare.

După câteva zile, însă, m-am mai obișnuit, și am primit și câteva informații academice cu privire la Maroc. Am înțeles că lucrurile nu sunt atât de clare și nici atât de riscante, când am avut primul curs despre homosexualitate. Profesorul, un fel de expert în educație sexuală în Maroc, ne-a explicat că majoritatea legilor Marocului sunt laice, și că, cu toate că legile legate de familie sunt, într-adevăr, inspirate de Coran, Coranul poate fi interpretat (la fel ca Biblia) în multe moduri. Ne-a spus că referințele la homosexualitate sunt de fapt puține și că atunci când într-adevăr se poate spune că se vorbește despre homosexualitate, e vorba de sex, și nu de relații sau iubire.

E relevant aici și că influența europeană e extrem de vizibilă peste tot. Chiar dacă era alegerea practică, pentru că mulți oameni de acolo știau puțină engleză, a fost ciudat și vag colonial să folosesc franceza peste tot. În același timp, a fost foarte ușor, fiindcă, mai ales în medii culturale și academice, franceza rămâne cea mai folosită limbă. Într-o noapte (prima noapte când m-am aventurat singur prin Fes), am fost într-un cinema imens, vechi, și foarte întunecos, ca să văd, de curiozitate, o comedie marocană despre o mamă care își caută fiul care se întâmplă să fie expert în marijuana în Afganistan. Atunci mi s-a explicat că majoritatea filmelor sunt ori dublate ori subtitrate în franceză, și, cu toate că cinemaul m-a speriat puțin, am putut să înțeleg tot ce ziceau personajele. În plus, exceptând rămășițele colonialismului francez, Maroc e fizic foarte aproape de Europa, și vrea să se pună bine cu Uniunea Europeană, care pune presiune pe ei să facă anumite schimbări, inclusiv să decriminalizeze homosexualitatea. Asta m-a făcut să mă gândesc cumva la România și cum UE obișnuia să pună presiuni pe noi înainte de aderare, în anii ’90, când încă era ilegal să fii gay. Mai mult, încet- încet, în Maroc, apar organizații LGBT (acum doar una, Kifkif, e mai mult sau mai puțin activă).

Trei orașe din Maroc și băieții de pe Tinder

Am plecat curând din Rabat și am continuat traseul prin Fes, Marrakesh și Casablanca. Rabat e capitala administrativă, și a fost cumva mai mic și mai puțin impresionant. Fes era și el mai mic, și era organizat pe aceeași schemă ca Rabat: cetatea veche (Medina), partea colonială franceză, și o parte construită între cele două. Marrakesh e foarte turistic și cu o zonă de hoteluri de lux (acolo am mers, ca un turist clasic, pe cămilă și am văzut grădina lui Yves Saint Laurent, Jardin Majorelle, un fel de variantă de lux și europenizată a vegetației și arhitecturii marocane). În final, Casablanca e extrem de mare, genul de oraș în care te sperie cât de ușor poți să te pierzi.

Când am plecat din Rabat prin toate orașele astea, percepția mea se schimbase deja: am realizat că, ei bine, lucrurile nu erau atât de înspăimântătoare și diferite pe cât le credeam eu inițial a fi. De la cursul despre homosexualitate la faptul că am început să mă plimb singur prin oraș și să fiu mândru că tipul simpatic de la standul de dulciuri siriene de lângă hotel mă recunoaște, mă obișnuisem cu locul și cu oamenii. Am devenit îndeajuns de confortabil ca să îmi instalez Tinder, să văd dacă găsesc vreun tip gay, bi sau pan pe acolo. Într-adevăr, nu erau mulți, dar chiar din prima zi când l-am instalat am început să vorbesc cu vreo trei persoane, dintre care cu unul am stabilit să ne vedem următoarea zi la film, fiindcă amândurora ne plăceau filmele horror (nu, de data asta nu am ales un film marocan).

Înainte de întâlnire, m-am simțit extrem de speriat, mai ales cu gândul la posibilitatea că am putea și eu și tipul avea probleme cu poliția, sau, mai rău (deși un scenariu mai mult paranoic), că tipul de pe Tinder era de fapt un polițist sub acoperire care voia să mă aresteze. Prietenul meu cel mai bun mi-a spus că întâlnirea asta e unul dintre cele mai prostești lucruri pe care le-am făcut vreodată, că e periculos și fără sens, iar colegul meu de cameră, participant și el la programul din Amsterdam, mi-a spus, semi în glumă, că el crede că e posibil să nu mă mai vadă niciodată dacă mă duc. Părinților nici nu le-am mai spus, fiindcă prevesteam o reacție dezastruasă. Cu toate astea, totul a decurs perfect „normal”. Am mers la Split, o poveste despre o persoană cu personalități multiple destructive, apoi ne-am luat o înghețată de la McDonald’s-ul de vis-a-vis de cinema. Mi-a povestit despre viața lui, și am realizat că nu era nici pe departe atât de diferit de mine cum îmi imaginam. Nu îi fusese ușor și era conștient că nu va putea vreodată să își exprime afecțiunea pe stradă. Dar avusese câțiva iubiți, mergea la date-uri, așa cum mergeam și eu, era out către mai mulți prieteni și se definea ca gay, exact ca mine. Am hotărât să rămânem prieteni, și am mai ieșit de câteva ori să mai vorbim. Mi-a spus că ar vrea să-și continue studiile pe undeva prin Europa, și i-am zis că poate vin să îl vizitez.

Am mai cunoscut doi băieți gay în Maroc, iar întâlnirile au devenit, thank god, mult mai puțin stresante. Măcar acum nu mai credeam că urma să fiu arestat în fiecare moment. L-am cunoscut pe M., căruia îi place super mult Lady Gaga și cu care m-am uitat la un episod din Sex and the City. El a fost singurul care mi-a spus că era puțin anxios să fie văzut cu mine, dar, în timp, totul s-a mai liniștit. În final, m-am văzut cu U. Ne văzuserăm într-un Starbucks, ne uitaserăm unul la altul, apoi, după ce am plecat de la Starbucks, am făcut match pe Tinder și mi-a scris „îmi plac pantofii tăi”. Amândoi am râs, fiindcă amândoi crezuserăm unul despre celălalt că e gay, din priviri. De la U. am aflat că în Casablanca exista singurul club gay din Maroc, dar mi-a spus că e foarte înghesuit și de obicei atrage oameni mai în vârstă, și că mai bine nu merg acolo. Tot el mi-a spus că i se pare că arestările făcute de poliție au mare legătură cu statutul social al oamenilor vizați, și că, odată ce ești văzut ca fiind relativ bogat și bine situat, e puțin probabil să ai probleme cu poliția. Am rămas, cu amândoi prieten și, pe lângă similaritățile legate de dating, Sex and the City sau filme horror, mi-a amintit mult de gândirea mea modul cum relaționau ei cu religia. Cumva, într-un mod similar mie cu Creștinismul, credeau în continuare în Allah și în anumite valori islamice, însă respingeau părțile care sunt interpretate ca fiind împotriva drepturilor femeilor sau a homosexualității, și nu respectau toate tradițiile.

Oamenii din program, care stăteau foarte mult unii cu alții, au fost foarte mirați că am ieșit și cunoscut oameni din Maroc. Și pe mine mă miră acum că am reușit să ies din hotel și din zona mea de confort și să nu stau doar cu grupul la vizitele ghidate prin oraș. Până la urmă, cum altfel decât cunoscând oameni care au avut direct de a face cu comunitatea LGBT aș fi putut să îmi dau seama pe bune cum e să fii gay acolo? Întâlnindu-i pe cei trei, mi-am dat seama că situația în Maroc e mult mai complicată decât o văd mulți. Interpretările posibile ale Coranului sunt variate. Activismul LGBT se dezvoltă încet-încet (iar cel feminist e deja foarte influent). E mai mult decât clar că există multe riscuri. Că există oameni gay arestați sau agresați și că majorității le e greu să trăiască o viață „liniștită”. Însă, în Maroc, riscurile nu sunt atât de mari atunci când ești gay pe cât aș fi crezut eu inițial. Mi-am dat seama că opoziția asta creată artificial între musulmanii „înapoiați”, „misogini” și „homofobi” și vest-europenii (în cazul a ceea ce am studiat eu, olandezii) „dezvoltați” și „toleranți” e născută dintr-o frică similară cu cea pe care o aveam eu, inițial, de necunoscut. Oamenii pe care i-am cunoscut și locurile pe care le-am văzut nu erau, în fond, atât de diferite de cele cu ce eram obișnuit, dar discursurile „îngrijorate” ale politicienilor sau prezentările despre refugiați și emigranți la televizor lasă rareori loc de nuanțe. Revenind în Amsterdam, la tricoul Queer and Proud și la locurile cu care eram obișnuit, mi-a fost, câteva zile, dor de cei câțiva prieteni făcuți în Maroc, de târgul din Marrakesh și de filmele dublate în franceză. Cu siguranță n-aș fi crezut inițial că aș putea să mă atașez de Maroc, măcar puțin.