Ce e Plurabelle

Cf. propriului tumblr, Plurabelle e „un fel de proiect muzical (sper)”. Plurabelle sunt Alex Bălă și Cristian Fierbințeanu, amândoi jurnaliști; dar să lăsăm asta. Pe 7 iunie, la Queer Night în Control, Plurabelle lansează LP-ul Phantom Pyramid. Eu aș zice că Plurabelle e electro future pop. Ei s-ar sustrage, probabil, definiției. Ce e (și ce nu e) Plurabelle, în multe întrebări și câteva răspunsuri.

Plurabelle, Anna Livia?

Anna Livia Plurabelle, femeia-râu, e personajul principal feminin din romanul Finnegan’s Wake de James Joyce. Una dintre cele mai dificile cărți din literatura engleză, scrisă într-o limbă idiosincrasică, „Finnegan’s Wake a rămas, într-o mare măsură, necitită de publicul larg” (zice Wikipedia). În clasa a doișpea, Alex terminase În căutarea timpului pierdut și voia ceva mai complicat. S-a chinuit să înțeleagă cartea, a citit exegeză, spune că n-a înțeles nimic atunci. Cu timpul, s-a relaxat. „Era un critic care te sfătuia să citești proza lui Joyce fără să te străduiești s-o interpretezi în timp real. Să ți-o repeți pur și simplu în gând, să vezi cum curge. Curge extraordinar, e foarte muzicală. Se rostogolește de pe limbă: Plurabelle, de exemplu (râde)”. Alex a revenit la numele protagonistei ani la rând, iar când și-a făcut pagina de Facebook pentru proiectul lui muzical, Plurabelle a fost prima și cea mai naturală opțiune.

Plurabelle există din 2012, dar Alex și Fierbințeanu se știu de la începutul lui 2009. Fierbințeanu și soția lui Gabriela făceau deja muzică (de apartament) de vreo 5-6 ani. În 2009 au dat peste niște oameni care voiau să cânte cu public, așa că au început cu cover-uri după Judas Priest, Fleetwood Mac, Sex Pistols. Fierbințeanu era la bas atunci și avea nevoie de un toboșar. A fost Alex, care nu știa pe-atunci să cânte la tobe. După un an, Alex, soții Fierbințeanu și Bogdan Stamatin (pe care îl știi pentru că face video show-ul IMPORTANT (what is)) au început proiectul Replace. După încă un an, Stamatin a plecat din țară, așa că prin 2011-2012, Alex ajunsese „într-o perioadă de stagnare personală foarte nasoală”. Ca atare, s-a apucat să învețe să cânte la instrumente. „Avea o mult mai mare valoare pentru mine, decât pentru oricine altcineva. Mă ajuta pe mine mult mai mult decât ajuta pe altcineva”. Fierbințeanu, cu care rămăsese prieten, a zis că vrea să cânte peste. Și așa, Plurabelle. A apărut între timp și-o scenă de muzică electronică sănătoasă („sau aproape sănătoasă”), coagulată în jurul câtorva poli. Alex îmi citează Origami Sound și Local Records, cu Coughy și Casetofoane, plus câțiva artiști neafiliați (Adda Kaleh, Peripatetic).

Plurabelle – Phantom Pyramid (LP), 2014

Pe scena asta, Plurabelle își lansează LP-ul de debut Phantom Pyramid, produs de label-ul parizian independent Stellar Kinematics. Labelul produce muzică și artă digitală, synth * dark * electronic * cold, cu artiști care știu să creeze constelații. În ianuarie 2013, Alex și Fierbințeanu începuseră să lucreze la album, iar în august le-au trimis francezilor un demo. Îi găsiseră via un videoclip Opale (Sparkles and Wine – un omagiu hipnotic pentru neterminatul L’Enfer al lui Clouzot), și, la fel ca și cu Plurabelle, la vremea lui, lui Alex îi rămăsese în cap numele label-ului. Stellar Kinematics, adică știința mișcării stelelor, care nu necesită înțelegerea modului în care le-a fost imprimată mișcarea.

În spatele structurii impecabile a LP-ului crește, pe alocuri discret, pe alocuri la scară epică, o undă de neliniștite. E una dintre teme, pentru Alex: „felul în care narcisismul și vanitatea și tendințele megalomane influențează creația”. Phantom Pyramid e porecla celebrului hotel Ryugyong din Phenian. Un monument megaloman al unui dictator care a distrus economia Coreei de Nord ca să facă o clădire enormă, până la cer. Păstrând proporțiile, lui Alex asta i s-a părut foarte relatable. S-a apucat să lucreze la album „terorizat de ideea „de ce-l fac?” Are vreun sens? De ce-l fac și-l dau? De ce nu-l fac pentru mine? Cumva de-asta l-am și făcut. Pentru că mi se părea o chestie teribil de vanitoasă. Te gândești: e nevoie de o bucată de muzică în plus, făcută de tine, dintre toți oamenii? Și, dacă da, de ce-ar fi nevoie? Nu cumva e un narcisism de-ăla turbat? Îți dai seama că foarte mult o faci din vanitate și din narcisism. Eu, cel puțin, nu vreau să m-ascund de chestia asta. Dar, dup-aia, gândindu-mă că potsă fac ceva despre asta, mi s-a părut mai legitim. Adică, uite, e o problemă cu care mă confrunt și vreau s-o traduc în ceva viabil”. Pentru Fierbințeanu, preocuparea principală a fost modul în care un mesaj artistic poate să ajungă nedistorsionat la receptor – și să și fie relevant pentru el. „Dacă vrei să spui „roșiile sunt bune”, mi se pare că important e ca omul ăla să înțeleagă „da, roșiile sunt bune” și să aibă ceva pentru el. E important sau e absolut banal și idiot faptul că roșiile sunt bune? Atâta”.

Albumul a fost precedat de două videoclipuri, Lindo și Blood. În primul, cei doi „români în maiouri” (cf. Noisey) merg în ralenti și în reverse printr-un apartament circular. Sunt 6 minute și 24 de secunde pe care le petreci așteptând un incident sinistru. Blood îți confirmă tacit așteptările. O fată (frumoasă) se trezește într-o dimineață ca oricare alta și-și vede liniștită de treabă. Bate la xilofon pe spinarea prietenului ei, își face un ou ochi cu sclipici, aruncă niște confetti, fumează o țigară și dansează peste corpul încă inert al băiatului. Plurabelle are propriul gen de videoclipuri: creepy casual. Ambele clipuri au fost făcute la inițiativa prietenilor formației. „Totul e doar contribuția lor. Contribuția noastră e zero. (...) Noi deja aveam clipul ăla făcut doar cu prieteni și nu credeam că avem noroc și-a doua oară.”Lindo, filmat dintr-un singur cadru, selectat la ediția din 2014 a European Independent Film Festival și inspirat de cronologia inversă din Time’s Arrow, de Martin Amis, e regizat de Bogdan Stamatin. Blood a fost produs din entuziasmul Adelinei Amza, care a venit cu ideea, povestea, echipa.

Plurabelle: cum?

Alex vine cu melodiile și titlurile lor, iar Fierbințeanu face versurile: „Are un sistem întreg de referințe și un univers personal foarte dubios, pe care nu-l înțeleg foarte bine, dar care-mi place. Are propriile lui teme, propria lui simbolistică și mitologie personală, când scrie versuri. Tot foarte flamboaiantă, cum e el (râde)”. Lui Fierbințeanu îi place să spună că face „romanțe psihotice”. Alex are referințele lui, „pe care le știu în general doar eu, de-obicei nu i le zic și lui” (râde). Dar dincolo de teme și referințe, cea mai importantă chestie e cât de bine simt ei că rezonează unul cu altul. Sigur, „îți dorești să placă și să ai concerte și lumea să vină după tine. Dar nu e cea mai importantă chestie. Știind satisfacțiile pe care le-am obținut cântând cu el, doar noi doi – sunt niște chestii atât de intraductibile și-atât de valoroase pentru mine, încât nu știu ce-ar putea să fie mai mișto decât ce-am câștigat deja făcând asta” (Alex).

Cum sună, totuși, Plurabelle? „Nu vreau să intru în tot felul de deliruri semiotice. Mi-e greu să spun eu cum sună”, zice Alex. Așa că îmi spune cum ar vrea să sune. Îmi povestește despre fascinația față de libretul de operă despre viața lui Darwin, scris de The Knife: Tomorrow in a Year. Cum faci o operă în secolul XXI, despre omul care „a scris istoria omenirii – sau a cartografiat-o, cel puțin”. Cu instrumente tribale și clasice, cu tobe, viori și efecte sonore. Rezultatul, îmi explică, e un univers straniu, complet nou. „Există doar în sfera aia. Nu există în afara ei. Aia e. Dac-ar fi să tind către ceva, către asta aș vrea să tind: cum creezi muzica unui astfel de univers? Dac-ar fi să am un soi de crez, ar fi ceva de genul ăsta: să fii capabil să spui că ai devenit propria ta lume.”

(Alex) Ăsta mi se pare un deziderat absolut minunat. Dacă ești capabil să faci chestia asta și să fie cât de cât autentică. Nu un ditamai sistemul solar, măcar o planetuță mică, ceva, să fie a ta. Ca-n Micul Prinț. Să ai și tu un rost pe lume.
(Fierbințeanu) Nu, rahat, nu. E vorba de întreg sistemul solar. Nu te joci la chestia asta.
(Alex) E, bine, normal că vrei să fie magnific.
(Fierbințeanu) Cel puțin în cazul meu, eu nu-mi bat joc de chestia asta. La mine e vorba de întreg universul, de sistemul solar. Adică, dacă el vrea o mică planetă, e ok. Dar nu-nseamnă că toți trebuie neapărat să ne limităm.
(Alex) El e foarte ambițios (râdem). Eu nu sunt ambițios deloc.
(Fierbințeanu) Plus că, într-o mai mică sau mai mare măsură, eu deja îl am. Dacă el vrea o mică planetă, e ok.
(Alex) Un asteroid. Un asteroizel.
(Fierbințeanu) Gata, nu?

Plurabelle pe tumblr.