„Ce faceţi, măi, golanilor?”

De la Piatra Neamţ la Parov Stelar

„Îmi aduc aminte că toţi am coborât de pe scenă şi ne-am dat seama că e un proiect care poate să facă multe chestii dacă o ţinem în direcţia asta. S-a simţit aşa, feedbackul, a fost super big, lumea era pfiiiu altceva.” Sunt cuvintele lui Mihai despre primul concert la care au cântat în formulă completă. Era în primăvara lui 2014, în Piatra Neamţ, în cadrul evenimentului Bits&Bats, sus pe Platoul Cozla. Doi ani mai târziu, primăvara asta i-a găsit în primul lor turneu european, ca opening act pentru Parov Stelar, cântând în faţa a peste zece mii de oameni în locuri ca Alexandra Palace din Londra sau Zenith Munchen şi Paris.

În timpul celor doi ani scurşi între aceste momente cheie au muncit la foc continuu, aşa că nici nu au apucat să înţeleagă exact ce se întâmplă. „Noi nu am fost super-conştienţi de ce se întâmplă, ne-am trezit că lumea ne chema, nu ştiam exact de ce. Sincer mi s-a părut că e aşa un hype din-ăsta hipsteresc şi nu îi dădeam foarte mult credit, adică mă gândeam că vin pentru că e nou, că e cool, că e ceva. Şi dup-aia am înţeles că, na, dacă îţi faci treaba foarte serios şi nu îţi baţi joc, vine şi un feedback pozitiv într-un final, adică nu e chiar aşa imposibil. Dar iniţial nu ne-am dat seama de cine, când, cum şi era aşa, totul pe genunchi. Sunetistul era un prieten, tehnicul era un alt prieten care nici nu ştiau exact la ce vin, nu ştiam exact care-i publicul, ne-au chemat oameni în tot felul de locuri care nu aveau nicio legătură unul cu celălalt, dar era foarte interesant.”, spune Mihai.

Concertul din care lumea a conștientizat cu adevărat că trupa asta mișcă ceva a avut loc la Casa Presei, în curtea interioară, unde au lansat piesa Promises. S-au ocupat singuri de tot, de la organizare, la promovare, tehnic, bar, tot. Şi deşi nici locaţia, nici trupa nu erau tocmai cunoscute, curtea s-a umplut rapid, ba chiar erau oameni care îl întrebau pe Mihai înainte de concert dacă ştie care-i treaba cu băieţii ăştia de la Golan, de unde sunt, că cică sunt mişto.

Clipul pentru Promises l-au făcut în Berlin, unde stă sora lui Alex. Au stat două săptămâni şi au tot filmat cu un prieten regizor, având doar o cameră la dispoziţie şi un fir narativ în minte. Piesa a fost licenţiată în Germania cu un label indie de acolo şi a avut difuzări la radio în Austria şi Elveţia; a rulat şi într-un serial MTV difuzat în State.

Al doilea clip, pentru Abel, a fost făcut cu Hypno, iar aici lucrurile au stat puţin altfel – a fost creaţia lui cap-coadă, iar filmările au avut loc într-un vârf de munte, cu zăpadă în care intrai până la genunchi, maşini offroad parcate la jumătate de oră de mers şi un total de 8 ore de frig, vânt, picioare ude şi halucinaţii de la ger. Rezultatul însă a meritat tot efortul, iar videoclipul pentru Abel este probabil unul dintre cele mai mişto experimente vizuale făcute în ultima vreme. Au avut însă şi clipuri făcute şi plătite, pe care au decis să nu le lanseze pentru simplul fapt că nu erau 100% ce trebuie, nu îţi confereau starea necesară, iar ei ţin foarte mult ca produsul finit să fie într-o armonie deplină.

Un turneu numit dorință

Pe manager l-au cunoscut prin Bazooka, de la Moonlight Breakfast, în urmă cu un an jumătate. „Noi suntem prieteni foarte buni şi ei ne-au zis «băi, nouă ni se pare mişto proiectul ăsta, credem că tipul ăsta cu care lucrăm noi ar fi interesat să facă ceva cu voi». Şi i-au trimis materialul nostru, lui i-a plăcut foarte mult şi prima oară am lucrat aşa, gentleman’s agreement, nu am făcut niciun contract nimic, până a reuşit să lege nişte deal-uri pentru noi”, povestește Mihai. Printre aceste deal-uri avea să se numere şi cel cu Parov Stelar.

Turneul cu Parov este departe de a fi prima lor ieşire în afara ţării. Cele mai recente au fost în Berlin, într-un club underground, unde, spre surprinderea lor, a fost plin şi reacţiile au fost foarte bune; la festivalul Eurosonic, în Groningen, în care deși e mai degrabă un showcase în care oamenii stau câte două-trei piese doar, ca să vadă cât mai multe trupe, publicul a rămas până la final, într-un spaţiu care cu greu mai era respirabil, iar după concert oamenii au venit la ei să vorbească sau să facă interviuri; sau la Viena, unde au cântat în deschidere pentru Roisin Murphy şi au fost văzuţi de cei de la Parov Stelar, care le-au propus ulterior să facă turneul împreună.

„Turneul ăsta a venit ca o confirmare că o poți face la o scară mare, pe niște arene cu mii de oameni, unde e o situație foarte diferită față de un club. Într-un club dacă vii și pui niște chestii mai intime, e ok, lumea prinde, dar pe o scenă din-asta mare, unde ai de ținut 12.000 de oameni în picioare, se schimbă un pic toată treaba. Și a fost testul suprem, adică nouă experiența asta ne-a zis că nu are nicio importanță dacă ești de aici sau de acolo, tot ce contează este cât de mult te pregătești tu pentru asta. Nu are nicio importanță că ești român, nicio legătură cu nimic. E foarte confortabil mental să știi că nu mai există bariera asta. Că ea există până să dai nas în nas cu situația, eu cel puțin mereu aveam semnul ăsta de întrebare - oare când te pui cot la cot cu artiștii respectivi, ești ok sau nu? ”, povestește tot Mihai. 

Au fost de altfel primii români care au cântat vreodată la Alexandra Palace, locaţia iconică fiind gazda unor concerte date de trupe legendare, de la Led Zeppelin, la Blur, The Stone Roses sau mai recenţii Disclosure şi Jay-Z.

Fiecare a avut oraşul lui cheie: pentru Mihai a fost Londra, unde era fratele lui, pentru Ernesto Parisul – în familia lui umbla vorba că dacă ajungi să cânţi în Paris înseamnă că ai reuşit, iar pentru Alex Berlinul. După ce renunţase la Mandinga a călătorit o vreme şi ajungând şi în Berlin, sora lui l-a dus în tot soiul de cluburi, să vadă diverşi DJ-i. Atunci a luat pentru prima dată un contact mai serios cu muzica electronică, la ea acasă, care a funcționat ca „o mică sămânţă care s-a implantat în creier”. Despre concertul de la Berlin, Alex spune că „era cumva încoronarea situaţiei, că au trecut doi ani şi iată-ne aici la cea mai mare sală din Berlin, 12 000 de oameni şi aşa mai departe. Nu eram noi headlineri, eram în deschidere, dar tot era drăguț. Separat de multe alte lucruri frumoase din turneu, pentru mine concertul din Berlin rămâne aşa, full circle.”

În timpul turneului au filmat mult şi au făcut un colaj din reacţii şi scene, în clipul Samba. „Toate lucrurile te alimentau: de la organizare, publicul care e mult mai receptiv la nou, locurile în care cântam şi ţările, oraşele, tot. Te făceau pe tine să fii altfel pe scenă şi te fac pe tine să visezi la alte lucruri. Am dat mai mult, fiind această energie”, povestește Alex. „E o energie, o direcţie în care te trage publicul, la care nu ştii dacă poţi să ajungi, e mereu cu semnul întrebării. Dacă ai un public care de la a doua piesă începe şi îţi ridică aşa, toată energia, parcă şi ţie îţi vine să dai mai mult. Pentru o trupă electronică e şi mai ciudat pentru că dacă ar fi formată doar din instrumentişti care ar avea libertatea să schimbe orice în orice moment, poate ar fi altfel, dar când tu trebuie să respecţi piesă, set şi aşa mai departe, dacă oamenii nu răspund nu e ca şi când poţi să schimbi piesele alea; poţi să improvizezi, dar poţi să improvizezi în jurul lor, nu poţi să renunţi la piesele pe care le ai.” Ori în turneu, asta nu li s-a întâmplat niciodată.

Norocul a fost de partea lor inclusiv în ceea ce priveşte logistica, având de obicei probleme cu întârzieri la concerte, au reuşit să ajungă mereu la timp deşi erau distanţe mult mai mari de acoperit cu o dubă care părea scoasă din Scooby-Doo: scotea mult fum, au rămas o dată chiar şi fără un geam, iar semnul de service overdue a clipit ameninţător cu fiecare kilometru adăugat. Însă a meritat: la final, după ultimul concert din Frankfurt, managerul celor de la Parov Stelar a venit la ei şi le-a spus we’re in business, we have a future. „E frumos pentru că în general când te apuci de artă, fie că e muzică, fie că e orice altceva, sunt mereu semnele astea de întrebare, dacă e bine ce faci, părinţii care cumva sunt cu tine, dar în paralel le-ar fi plăcut să ai aşa o chestie mai stabilă…Şi în momentele astea ţi se răspund anumitor întrebări, ţi se confirmă anumite decizii pe care le-ai luat cu tine şi cu viaţa ta. Chiar ne întreba astăzi cineva ce ne dorim şi nu am ştiut noi cum să spunem, dar cred că asta ne-am dori: să cântăm, să avem nişte concerte proprii şi să avem un public numeros. Pentru că e totuşi o diferenţă să cânţi să zicem pentru 1.000 de oameni sau pentru 10.000 de oameni, e o altă energie”, spune Alex.

„Dacă e ceva bun, se aude”

După toată experienţa, Alex, de exemplu, a învăţat să se bucure mai mult de prezent. „Să te ajute cineva să te promovezi e important, dar dacă e ceva bun, se aude, clar. Nu mai este ca pe vremuri când nu exista internet, şi trebuia să te duci la Electrecord să îţi facă album.” La fel crede şi Mihai, care subliniază că „acum, în momentul ăsta, toată lumea, şi sunetist, şi tehnic a început să spere şi îi simţi că au început să îşi facă planurile în funcţie de asta şi e o responsabilitate şi mai mare, că trebuie să make it. Şi parcă nu îţi dă posibilitatea de a mai da înapoi, să zici că «bă, parcă am obosit, nu mai am chef». Noi facem şi management şi booking, şi video - ne edităm singuri, şi negociat cu oamenii, şi făcut muzică, şi repetat, şi mers la concert şi toate astea sunt responsabilitatea mea şi a lui Alex şi te mai oboseşte din când în când. Adică după trei-patru zile din-astea de foc automat, să te aşezi şi să începi să creezi aşa limpede nu prea mai poţi, devine frustrant, dar dacă înainte mă gândeam că poate nu o să meargă, acum nu îmi mai imaginez, e doar o chestiune de cât tragi ca să ajungi acolo, pentru că se poate, e clar.” Golan urmează să tragă linie şi să încheie această perioadă prin lansarea unui album, aşa că o responsabilitate mai mare se simte şi în faţa fanilor: „Spre deosebire de momentul de început când pur și simplu aruncai niște materiale și aia era, acum ești puțin mai responsabil pentru că sunt oameni care s-au atașat de proiect, sunt oameni care ne scriu regulat și simți o chestie foarte mișto, și oamenii ăștia nu vor să îi dezamăgești. Adică ei ți-au dat o chestie și e super-importantă, oamenii ăștia au venit și au făcut un hype la un concert de-al nostru care s-a răspândit către alți oameni, o stare mișto și o energie, și nu vrei să faci ceva la care ei să zică «Bă, ok, next», știi. Ne tot învârtim în jurul materialelor pentru că vrem să fie tari, adică să le vezi și să zici «Mamă, ce tare! M-a lovit, mi-a dat o stare, mi-a făcut ceva», nu vrem să facem release la chestii la care nu suntem 100% acolo, care pe noi nu ne mișcă 100%”, spune tot Mihai.

Când îi întreb cu ce asociază ei „Golan”, nu stau mult pe gânduri şi îmi răspund: energie şi chimie. Mihai o descrie ca fiind „ceva care merge de la sine și nici nu îți dai seama, tu parcă ești tras așa în toată ecuația și nu prea ne-am mai întâlnit cu genul ăsta de chimie, mai rar, mai ales când oamenii sunt atât de diferiți și sunt fiecare cu ale lor. Dar s-a legat și nu știu, uneori se întâmplă lucruri care nici măcar nu au sens. De foarte multe ori în timpul turneului, chiar și pe scenă, nu înțelegeai cum ai ajuns acolo, parcă mai ieri făceai altceva care nu avea nicio șansă să ajungă acolo, știi? Sau primești niște aprecieri de la niște oameni pe care tu îi respecți foarte-foarte tare și nici nu știi când ai reușit să legi lucrurile în așa fel încât să ajungi să primești aprecierile alea. Şi asta e doar chimia respectivă care trage așa într-o direcție lucrurile.”

Direcţia în care merg acum lucrurile oscilează între albumul nou şi o vară plină de cântări, atât în ţară, pe la festivaluri ca Airfield, Untold, Blaj Alive, 3Smoked Olives sau Padina, dar şi pe-afară, în Praga la United Islands Fest, la Europavox în Franţa, la Sziget sau la Frequency Fest din Austria. Evident că nu se opresc aici şi pregătesc ceva nou şi pentru la toamnă, un concept propriu de stage setup şi o experienţă audio-vizuală care să te trimită într-o galaxie întreagă de stări. Dacă ar fi după ei, fiecare piesă ar fi cântată de altcineva sau măcar „trei piese să fie cu o semi-orchestră, o piesă să fie cu un basist foarte bun, invitat, alte piese cu nişte voci diferite, să fie aşa foarte variat totul şi să poţi să ţii multe experienţe şi multe stări într-un singur concert.” Şi cel mai probabil, va fi după ei.