Ce păstrăm din 2012: Albume

Frank Ocean - Channel Orange
Ocean a scris 2012, „anul în care hip-hopul a devenit queer”. Înainte scrisese discret pentru tot YouTube-ul, de la Bieber la John Legend. Din ring-tone-uri de iPhone, o Cleopatră îmbrăcată în stripteuză pe tocuri de 14, ciripit de păsări, funk pe 8-bit și o scrisoare către un bărbat care nu l-a iubit, Ocean a scris Channel Orange cu sofisticarea aia relaxată care îți trântește în biografie o poală de Grammy-uri.

Dirty Projectors - Swing Lo Magellan
David Longstreth e Woody Guthrie, Mariah Carey, Neil Young și Lil Wayne; scrie versuri atât de absconse încât până și colegii de formație îl iau la mișto (track 9, „Uhh, that doesn't make any sense, what you just said”); e prețios, e psihedelic, e prieten cu Björk. Acestea fiind zise, albumul cu armonii angelico-nostalgice e un ceai yerba mate pentru experimentaliștii in recovery, în zilele în care vor să se simtă accesibili.

David Byrne & St. Vincent - Love This Giant
Vocalul Talking Heads lasă jos introspecția lirică. St. Vincent pune pe pauză torturatul de chitare. Împreună, frumosul de plastic și bestia grotesc-fascinantă (vezi coperta albumului) lasă o armată de alămuri să le îmbrace vocile în valuri-valuri, venite de pe vremea psihozelor pe fond de bombă atomică și război rece. Rezultatul e anacronic, elegant, anxios - dar mai ales epic.

Grimes – Visions
Într-un univers paralel, Enya și Aphex Twin au făcut un copil din flori: pe Claire Boucher, adică Grimes, care a produs Visions în 3 săptămâni, în GarageBand, după ce a stat închisă în cameră 9 zile, convinsă fiind, în faza aia, că îi dictează dumnezeu cântece. Alte surse de inspirație: un tic nervos (artista dă tot timpul din picior), K-pop, Anna Ahmatova, hip-hop post-2000 și extratereștri. Dans!

Cat Power – Sun
La 40 de ani, Cat Power/Chan Marshall e ultima supraviețuitoare dintre alternativi. În cei 6 ani cât i-a luat să producă Sun, Chan a dat faliment, a fost internată cu forța pentru depresie, a scăpat (oarecum) de alcoolism și a înregistrat de 3 ori același album, doar că de fiecare dată altfel. După folk-punk și blues înecat în fum, după Moon Pix și The Greatest, după Xanax, heroină și 20 de ani de muzică, Chan a ajuns la un electro-pop aproape solar. Cu care ne spune din nou, dar și de data asta altfel, că totul e să poți supraviețui propriilor tale vise.

Sharon van Etten - Tramp
30 de ani, o chitară și o sumă de experiențe pe cât de dramatice, pe-atât de banale. Un album female singer-songwriter stas, cu vals, ukulele, Zach Condon (Beirut) și frații Dessner (The National), despre atacuri de panică sau despre cum se-ntâmplă când se-ntâmplă să iubești toxic. Poate nici n-ar fi de menționat fără vocea lui van Etten, în care poți să auzi canioane, luna răsărind deasupra cactușilor și autocare Grey Hound – fără să auzi măcar pentru o clipă vreo melodramă, lamentare sau alte minciuni.

Fiona Apple - The Idler Wheel Is Wiser than the Driver of the Screw and Whipping Cords Will Serve You More than Ropes Will Ever Do
Neo-jazz minimalist, chiar spartan, pe voce gravă, de contra-alto. Acompaniament de pian, coapse, celestă și țipete de copii. Versuri date cu flow de hip-hop și poezie beat. Bun venit la al patrulea carnaval sonor al Fionei Apple, unde toți clovnii sunt siniștri și fiecare oglindă din labirint a fost făcută bucăți. Fiona se contorsionează ca să ne explice că, după ce că mințim încontinuu, ne mai și tăvălim pe jos și urlăm după iubire; după ce că suntem urâți, mai suntem și furioși degeaba. Și e înfricoșător de convingătoare.

Robin and the Backstabbers - Stalingrad: Bacovia Overdrive Vol.1

Silent Strike - Singularity
Al cincilea album al lui Silent Strike este o povestioară plină de candoare. Sunetul lui a devenit din ce în ce mai individualizat și mai încifrat ca identitate, iar colaborările pe care le are Ioan Titu pe Singularity nu fac decât să evidențieze maniera lui distinctă de a trata muzica electronică, acum parcă mai matură ca niciodată. Probabil finesse-ul cel mai apreciat la Silent Strike, peste nivelul său ca producător, e că nimerește extraordinar de bine combinațiile de vocal cu instrumental (aici merită precizat Petit Soleil - cu Kazi Ploae, Release - cu Aina, de pe albumul recent, iar din trecut: Ambrozie - cu Deliric).

Subcarpați - Underground Folclor
Subcarpați este un proiect muzical autohton conturat în jurul curiozității pentru sunetul folcloric. Datorită apetenței fondatorului său pentru dub, reggae, d`n`b, hip hop și diverse curente underground, interpretarea tradițiilor sonore românești a căpătat o nouă valență: underground folclor. Un concept ce denumește albumul cel mai recent, și explică ce nu reușesc o mie de cuvinte.

Chimie - Mambo Siria
Mambo Siria e primul material solo al rapperului Chimie, un personaj poetic și boem cu înclinații artistice mai pronunțate decât aroganța tipică omului de hip-hop. Are idei revelatoare, cu puțin mister, cu puțin mistic. Mambo Siria e pe decadență, pe fluiditate, pe confesiv intim. Vocea lui Chimie are o căldură aproape senzuală.

Aforic - Preludiul lu` Teleagă
Tot primul material solo și pentru Aforic (pedigree-ul de Constangeles atârnă tot mai greu, și Chimie tot de pe faleza Constanței se trage). Albumul e dospit, introspectiv și pe mărturie din aia de autoportret. Abundă în expresiile caracteristice celui mai inventiv MC la nivel lexical, știut pentru creativitate în limbaj și de pe la battle-uri.

Jessie Ware - Devotion
E protejata lui Julio Bashmore și pare o variantă mai puternică și mai puțin mistică a lui Sade. Când o asculți, vocea ei trece de la super pop pe Sweet Talk, la jucăușă pe 110%, la senzuală cum e pe Night Light, și aduce aminte de cum sunau anii ’80, dar cu un feeling de miere care se prelinge în ceai. Ce e cel mai interesant e că poți asculta albumul ca atare sau remixurile, la fel de numeroase cum numai The XX poate au mai reușit să genereze, care te duc într-o cu totul altă direcție. Mențiune notabilă: remixul Disclosure făcut pe Running.

Tame Impala - Lonerism
Tame Impala au luat cam tot ce era bun din muzica anilor 60-70, și anume nebunia psihedelică, doar că au gândit-o și produs-o electro. Lonerism e chiar mai bun decât Innerspeaker, cu mai multă atitudine dar și mult mai experimental, cu piese de menționat ca: Elephant, Feels Like We Only Go Backwards, Apocalypse Dreams.

Alt-J - An Awesome Wave
Alt-J sunt trupa cu triunghiuri, supremul simbol hipsteresc, căci vorba versului: ‘triangles are my favourite shape’. Au fost marea descoperire a anului și au reușit performanța rară ca An Awesome Wave, albumul lor de debut, să câștige The Mercury Prize. E genul de album pe care te apuci să-l asculți și te oprești ca să faci obsesii de câte-o săptămână pe o melodie. La un moment dat, o înveți pe de rost, și treci la următoarea și te blochezi din nou. De ascultat: Breezeblocks, Fitzpleasure și Tessellate. Mențiune notabilă: videoclipurile.

Regina Spektor – What We Saw from the Cheap Seats
Regina Spektor gâdilă din nou cu imaginarul ei clovnesc, infantil/sentimental, flirtând cu satire politice, suprarealism și atacuri de panică. Poate cel mai optimist album de până acum și cel mai nostalgic, îi lipsește spuma și agresivitatea lui Soviet Kitsch, dar oferă în schimb un soi de intimitate și alinare. Cum să nu ți se topească genunchii la „Someday you’ll wake up and feel a great pain/ And you’ll miss every toy you ever owned.”

Lana del Rey – Born to Die
Pentru stările de moleșeală perversă, pentru după-amiezele ploioase în care vocea Carlei Bruni zgârie prea tare, pentru cei care nu înțeleg ce cântă Carla Bruni. Pentru bucata aia din om care nu judecă un cântec nici după cum sună live, nici după faptul că-l ascultă prea mulți alții, ci pur și simplu pentru că era o piesă de care era mare nevoie în puzzle.

Fanfarlo – Rooms Filled With Light
Nu te ia din prima, probabil nici dintr-a doua ascultare, și nici nu a ajuns prin cluburi, deși remixurile la Replicate, puse pe YouTube-l formației la sfârșitul lui 2011, au sugerat că s-ar putea. Dar undeva între primul minut din Deconstruction și ultimele două minute (copilăresc de frumoase) din Tunguska, e motivul pentru care nu e nevoie de comparații cu Arcade Fire. Important e că există și că încap amândouă pe iPod.

First Kit Aid – The Lion’s Roar
Ca și Simon Balthazar (Fanfarlo), Johanna si Klara sunt din Suedia. Două surori care și-au făcut formație în 2007, iar anul ăsta își încheie albumul de folk-country (made in US) cu King of the World, alături de Conor Oberst. Sunt cântece care înconjoară camera ca un cerc dintr-ăla desenat cu cretă care apără de rele. Teamă și vulnerabilitate pe margini, dar, acolo-n mijloc, trei sferturi de oră de siguranță.

Of Monsters and Men – My Head Is An Animal
Arcade Fire – Win Butler. Okkervil River – Will Sheff. Mumford and Sons – Marcus Mumford. Și iată că nici măcar din Reykjavik, ci din Garður, Islanda, apare Nanna Bryndís Hilmarsdóttir, înconjurată de băieți și de povești cu bufnițe, păduri și creaturi ale zăpezii, și reușește ca într-un singur an să semneze cu Universal, să iște „Hey-uri” în toate cluburile de indie și să cânte în mai toate țările care aduc formații care contează atunci când contează, și să-și asigure un 2013 aglomerat și sold-out. Orice iese de aici va trăi.