Ce păstrăm din 2013: Albume

Darkside – Psychic

Nico studiază literatură comparată la Brown. În timpul liber, e DJ-ul preferat al fetelor și de ceva timp are Darkside pe post de proiect de suflet împreună cu Dave Harrington. Chitara lui Harrington și vocea joasă a lui Nico care se joacă de-a Elvis te bagă în stări extraterestre încă de la Golden Arrows, introul megalomaniac de 11 minute. Psychic e un exercițiu de căutat sunete; atmosferic, cu versuri puține și synthuri fluide. Paper Trails e piesa preferată, animată de tamburine și chitara care se unduiește sinusoidal, în timp ce Jaar mărturisește: I want a house to live in / Baby to take care of.

London Grammar – If You Wait

Le place gramatica și Londra, ce să vrei mai mult?! Descoperirea lui 2013, doi ei și o ea, s-au întâlnit în timp ce erau studenți la Nottingham University și acum cântă un fel de trip-hop. Hannah Reid are o voce de zână mai puternică decât pare, care duce câteodată cu gândul la Jessie Ware sau poate la Romy de la The xx . Help Me Lose My Mind apare pe albumul celor de la Disclosure și are potențialul cel mai mare de repeat. La Summerwell toată lumea a plecat în prima seară pe Wasting My Young Years, pornită din boxe, pe post de imn absolut al nopților pierdute în cele mai plăcute moduri.

James Blake – Overgrown

James Blake e feblețea britanicilor, proaspăt câștigător al Mercury Prize, un fel de Grammy indie pentru voci noi. Overgrown e o combinație de R&B, electro, bași și gospel, toate puse într-o notă emoțională, cum îi e caracteristic. Life Round Here e catchy și ciclică, Digital Lion și Voyeur sunt cele mai electro și de pus în club, iar pe Take A Fall For Me RZA își pune rimele pe sample-urile prinse-n buclă ale lui Blake.
Recomandare: Versiunea live a Retrograde, într-o catedrală daneză, pentru piele de găină în exces.

Pixies – EP1

Cinci melodii nu fac un album, dar Bagboy şi cele patru piese de pe EP1 sunt primele cântece noi semnate Pixies din 2004. Sunt indie rock dansabil şi de calitate şi devin din ce în ce mai bune pe măsură ce le asculţi. Cronicarii, aşteptând probabil un nou Doolittle, au dat cu EP1 de pământ. Ba că nu sună a Pixies, ba că au îmbătrânit, au distrus legenda trupei, unde e teroarea, distors-ul şi senzaţia extraterestră a primelor albume? E totuşi cazul să ne bucurăm de Francis Black şi Joey Santiago. Şi de piesele noi, în care se aud multe dintre trupele indie mişto din ultimii 20 de ani. În care oricum se auzeau Pixies, pentru că de acolo au pornit. E un semn bun că Pixies nu se mai împiedică de legenda lor şi compun piese ca o trupă înfiinţată anul trecut. Să vină EP2.

Rhye – Woman

Povestea Rhye a început delicat, cu o confuzie. Când a apărut Open, vocea, care sugerează o gagică cu buze pline, cu rochii căzute de pe umeri și cu mișcări de șarpe, i-a păcălit pe toți. Abia mai târziu s-a aflat de Mike Milosh, băiatul cu ochi albaștri care pune glas în ceea ce pare a fi cel mai senzual album al anului. Apariția lor publică e în continuare un mic mister bine întreținut, cu performance-uri în în întuneric și un minim de poze pe internet. Ești nevoit să te concentrezi pe eleganța felină cu care ajunge albumul ăsta la tine, și pe modul în care te învăluie, ca un parfum pe care îl deslușești abia în dimineața de după.

Night Beds – Country Sleep

Cu aceste patru cuvinte care nu acoperă un câmp lexical prea vast, nu mai e o surpriză că albumul e un soi de antologie a cântecelor de leagăn, pentru copiii mari care s-au întors șifonați de la joacă. Inițial un proiect solo al lui Winston Yellen, de 23 de ani, Night Beds e acum o gașcă de șase muzicieni, chitiți să îți râcâie pelicula de Gigi-Duru’. Pentru asta, vocea răgușită a lui Yellen te avertizează de la început: ”when the sorrow comes” zice, părând să răsune din mijlocul unei săli goale, în care te așteaptă ca pe un confident. Și nu-i de mirare dacă ajungi să constați că, dacă te-ai întinde în pat, cu ochii în tavan, şi ai da din papuci pe o muzică dinlăuntru, ar suna cam la fel.

Vår – No One Dances Quite Like My Brothers

Vår nu înseamnă război, deși se pronunță war. În Danemarca, de unde vin cei patru membri ai trupei, înseamnă primăvară. Totuși, albumul lor pare să te trimită, în pași de dans, la război. Se simte un ecou de Joy Division și o voce care aduce cu un Robert Smith (The Cure) în putere, însă membrii trupei susțin că influențele lor sunt mai mult literare, cu Bataille și Shaffer în frunte. Prima senzație e cea a unei atmosfere tensionate, rău prevestitoare, ca o cucuvea în noapte, dar la o ascultare mai atentă a LP-ului începi să deslușești și părțile sensibile, sexuale, tripante, obsesive. Și așa, cu doar nouă melodii, te teleportezi fix în mijlocul propriilor fantome.

Danaga - am n-aripi

Cluj, reprezinți! Daniel Aga a plăcut în redacție, și nu doar pentru binecunoscuta Șamanul și Paparudele, selectată pentru compilația Culese din Cartier, ci pentru întreaga călătorie simpatică, un pic peste o oră, pe care o propune în am n-aripi. Citeşte review şi interviu

Silent Strike și Kazi Ploae - Silent Regis

Însumată, cariera lui Silent Strike sună a reverie de sentimente în diverse stări de agregare sonoră care tranzitează pe rând frecvențele pe care funcționează creierul uman. Deși doar un EP și chiar unul de colaborare, Ioan Titu strikes again. Versurile lui Kazi Ploae, ca de obicei, pe granița între poezie și un soi de dark rap, intră într-o zonă de dialectică destul de versatilă, care a marcat revenirea acestuia după câțiva ani de pauză. Silent Regis la rându-i este briliant mai ales în piesa cu același nume. Tot apropo de cross gender, despre cum producția, versurile, interpretarea nu mai au nicio limită acurată de combinare sau definire. Interviu cu Silent Strike

Boards of Canada – Tomorrow`s Harvest

Boards of Canada, imaginea îngheață – doi frați cu iepurași și căprioare într-o curte plină de ceață și ei odihnindu-se ca doi dubioși la un șemineu, pe niște fotoliașe. Așa ar arăta încontinuu, indiferent de ora zilei sau momentul din anotimp. În fine. Atmosfera albumului lor este atât de pregnantă și înfocată, în ciuda acestei sugestii statice. A adormi într-o seară cu Tomorrow`s Harvest va fi începutul unei călătorii în spațiu. 

Oneohtrix Point Never – R Plus Seven

Albumul ăsta își depășește ascultătorul, îl trântește cu tâmpla de podeaua digitalului într-un sens invers acelor de ceasornic and then some. A dat timpul înapoi și a alunecat fără să vrea în viitor și sigur a lăsat multe guri căscate. Lopatin s-a dat de trei ori peste cap și a înființat un album care te trece prin toate hăurile în care nu te aștepți să ajungi. Big! Review dela Sora Treişpe

Vampire Weekend – Modern Vampires of the City

Trebuie să fii luat pe sus de un puhoi de 17 ani care încearcă să ajungă la scenă din secunda în care Ezra Koenig deschide gura ca să înţelegi ce pot face Vampire Weekend. E un avânt euforic nu lipsit de ironie, care a început în 2008 şi continuă, rafinat de timp, cu albumul de anul ăsta. Modern Vampires e bicicleta evidentă care te duce exact pe unde trebuie, de la ţopăitul pe Finger Back, la privitul în gol pe Hudson. E bântuitorul Step, cu ale lui Wisdom's a gift, but you'd trade it for youth / Age is an honor, it's still not the truth, e Hannah Hunt sfâşiind The New York Times, e un puhoi de tineri care au noi şi noi motive să-şi croiască drum spre umbra lui Koenig.

of Montreal – Lousy With Sylvianbriar

Nicio surpriză că of Montreal fac surprize, că iar au schimbat macazul şi iată, pe al doişpelea album ne uităm visător spre anii 1960 cu Kevin Barnes trăgându-ne din când în când de mână ca să ne trezească. Barnes care le ştie şi cu muzica şi cu poveştile, şi care spune prin Obsidian Currents tot ce e de spus despre Lousy with Sylvianbriar. E un virus care se infiltrează lent în căşti şi-n nevoia de repeat.

Lorde – Pure Heroine

Pentru că a înlocuit I wanna be a billionaire so freaking bad cu That kind of lux just ain't for us, we crave a different kind of buzz, ceea ce e şi normal să faci la 16 ani, când te-ai săturat ca popul şi hip-hopul să-ţi vândă gogoşi despre vile şi maşini decapotabile, de parcă despre ele e viaţa toată. Dar pentru Ella Yelich-O'Connor, Cadillacul nu va rămâne vis. Cu patru nominalizări la Grammy, cu o prezenţă în lista cu cei mai influenţi adolescenţi din 2013 făcută de Time, cu nouă săptămâni petrecute în moţul topului Billboard Hot 100, she'll live the fantasy alright.

Chvrches – The Bones of What You Believe 

O jurnalistă-cântăreaţă care a studiat drept şi pian, un chitarist care a compus pentru filme şi televiziune, şi un fost membru al formaţiei über-zgomotoase The Twilight Sad îşi fac formaţie în Glasgow şi rup gura electro-popului. LP-ul lor de debut, lansat în septembrie, a stârnit comparaţii cu Purity Ring sau Knife, dar nu-ţi ia mult să-ţi dai seama că au ceva extrem de al lor, că o vrei pe Lauren Mayberry cu tine în momentele alea perfide când lumina neon se loveşte de paharul cu absint. Cu tot cu ochii de pisică.

Arcade Fire – Reflektor 

Arcade Fire vor fi cap de afiş la Glastonbury, pe 27 iunie 2014, asta în caz de mai avea vreo singură persoană iluzia că e formaţia secretă pe care a descoperit-o când era în liceu şi pe care o scotea din când în când din foldere ca să impresioneze prietenii care oricum nu înţelegeau nimic. AF nu mai sunt de mult formaţia aia şi nici nu mai încearcă să fie. Reflektor, care a rupt critica muzicală în două făcând Rolling Stone să dea patru stele jumate, iar pe Chris Richards de la Washington Post să spună că AF încă sună „ca nişte tocilari gigantici cu vieţi sexuale plictisitoare”, e pasul spre viitor, semnul că Will Buttler & Co. se caută de nu se văd în oglinda aia care le spune că sunt rock gods, ştiind că e o căutare (şi o joacă) fără sfârşit. Iar lipsa asta de comoditate, chiar dacă mai alienează doi-trei fani de drum lung, îşi merită fiecare stea.