Ce păstrăm din 2014: Albume

Jack White - Lazaretto

Dumnezeu pe pământ, domnul White și-a scris și produs singur Lazaretto, al doilea album solo. Inspirația și toate versurile, mai puțin la Three Women (o clasică blues, regândită de el), au venit din podul casei. Acolo a găsit cutia de poezii și povestiri scrise la 19 ani, pe care le-a transformat în piesele albumului care a rupt și în review-urile criticii și în vânzările consumatorului. E albumul tuturor stărilor, în orice moment al zilei, pentru orice ai face. Pe Three Women dai cel mai mișto cu mătura prin casă și ștergi geamurile, cu gândul la roșcata, blonda și bruneta lui Jack. Pe Lazaretto se dansează bine în hruba plină de oameni și fum care e Expiratul. Ești ametiță, îți fluturi pletele și cânți la chitara imaginară, nu-ți mai trebuie nimic. Cu That Black Bat Licorice îți simți intelectul periat de jocuri de cuvinte și concepte fine, gen avunculat, hipocaust și histrionic, pentru ca apoi să o arzi filozific, la final, cu întrebări de genul Don't you want to lose the part of the brain that has opinions?. Iar pe Alone in My Home stai cu picioarele pe pereți, privind la tavan, cu gândul la când dracului au trecut ultimii cinci ani, ce-o mai face el, poate-ar fi mai bine dac-ai pleca undeva în munți și gata, oare să accepți jobul ăla fancy sau să o mai freci încă un an? (Mirela Petre) Cronică de concert Jack White.

MØ – No Mythologies To Follow

MØ, tipa „cu vid în nume” (am aflat ulterior că se numeşte vocală monoftongată închisă rotunjită, în daneză), cea care combină hipsterimea cu feelingul de periferie americană pură, te poate cuceri instant, fără prea mult efort - cel puţin în cazul meu. Prima dată am descoperit-o pe Vevo într-o căutare disperată de muzici noi. Deşi am avut o mică strângere de inimă în momentul în care am văzut logo-ul canalului de Youtube, pe care îl împarte cu Justin Bieber şi alţii ca el, suprapus, mic, pe thumbnail, am trecut peste prejudecăţi şi am zis s-o ascult. Am aşteptat albumul ei de debut No Mythologies To Follow destul de nerăbdător. E unul dintre puţinele care a rămas intact în iTunes-ul meu, fără să şterg nicio piesă. Deşi are pe alocuri un sunet de Lana del Rey (ceea ce nu este un lucru rău), îşi menţine un vibe relativ specific. (Tudor Paul-Bădescu) MØ pe playlistul dinainte de party

Caribou – Our Love

In the past I've enjoyed disguise and obfuscation, hiding sounds so that they're just barely poking out, whereas this time every part had to be serving a purpose or it was removed. I like the idea of presenting myself directly in front of the listener - not much reverb, not much echo, not much dissembling. - am citat din Dan Snaith, Caribou. Our Love este probabil cel mai personal material al său de până acum și sunt destul de puține de adăugat comentariului autorului. Cert este că e o continuare frumoasă și consistentă a lui Swim (2010), accesibilă, dar fără să fie simplistă, iar vocea lui Snaith, care este fragilă și imperfectă, este aici contextualizată și umanizează și mai mult cele 42 de minute. (Ioana Moraru)

Damon Albarn - Everyday Robots

E destul de ciudat să numești Everyday Robots album de debut, chiar dacă e primul proiect în întregime solo al lui Damon Albarn. După concursul de popularitate al anilor 90 versus Oasis cu Blur și experimentul Gorillaz, Albarn se arată de-abia acum doar pe sine. You and Me a atras atenția datorită atonalității juxtapuse poveștii din spate în care vorbește despre consumul de heroină, cu Hostiles se duce în zona Perfect Day a lui Lou Reed, iar Lonely Press Play e soluția melodică pentru nostalgii tomnatice.

The Guardian descrie perfect produsul final ca o stare de mahmureală semi-dureroasă în care începi să ai revelații personale. E o coloană sonoră pentru vreme londoneză; nu putem decât să apăsăm play și să empatizăm. (Miruna Potop) Crush pe Damon Albarn

Swans - To be Kind

Să asculți albumul ăsta prima oară după ce n-ai dormit o noapte întreagă. Să-l asculți dacă nu se mai face art core ca pe vremea ta, mamă. Să-l asculți dacă îți vine să vomiți când trosnește cineva eticheta „experimental” pe muzică, sau alte finețuri. Să-l asculți și să-ți vină să fredonezi post-rock, indiferent dacă știi sau nu că asta ar fi ușor penibil. Să știi că Michael Gira face muzică de 32 de ani cu Swans, iar albumul ăsta și cel din 2012 sunt printre cele mai accesibile, dacă nu vrei să le zici „cele mai bune”. Să citești Pitchfork, The Wire, Uncut și NME, să devii snob Swans, să dea dracu’ dacă mai vin în Control și-i ratezi. Să asculți piesa de 34 de minute, Bring the Sun/Toussaint L’Ouverture și să te enerveze arogantul ăsta cu albumul lui de două ore. Și să - futu-i! - să nu fii în stare să spui în cuvinte despre devălmășia de cogniție și emoție din tine. Să nu știi să spui ce spune albumul ăsta, în structuri repetitive și hipnotice, întrerupte de haos, în muzică. (Ioana Pelehatăi)

Wild Beasts - Present Tense

Oh-ah, uite, ce drăguț, un album dancey-dancey cu băiatul ăla care se chiiiinuie să cânte-n falsetto. Pe bune, el nu știe că e greu să ai priză la public așa? Ei nu se gândesc, totuși, să evolueze mai departe de sound-ul ăsta 80s, de Brian Eno cu Garage Band pe iPhone? Nu? Ba, și încă cum. În ultimii șase ani, Wild Beasts au evoluat spectaculos, așa, veniți de nicăieri, idiosincratici și manieriști cum ar putea să pară. Da, Present Tense e despre vocea tip „gust educat” a lui Thorpe – pe Daughters mai mult decât oricând până acum. E despre arabescurile delicate de chitară care învăluie Mecca și despre percuția hiper-precisă și multi-stratificată a lui Talbot. Dar ce-l face spectaculos e că pune un pariu, pe care mulți l-au ratat înaintea lor, și nu-l pierde. Poți să cânți despre prezent, despre cei 99%, despre frustrare, tragedie și rău, poți să faci chamber pop din asta și să-ți păstrezi credibilitatea muzicală neatinsă. (Ioana Pelehatăi)

Lana Del Rey - Ultraviolence

Hatereala pe Lana n-o să se liniștească niciodată. Dar ea are un fel de clopot de sticlă cu sclipici pe cap, datorită căruia poate doar să vadă haterii cum se crizează, fără să audă și fără să înțeleagă ce zic. De-aia al doilea ei album se duce în adevăratul miez al piersicii LANA, care nu e o piersică obișnuită, ci una modificată genetic de un zeu cu geacă de piele, care a adăugat următoarele ingrediente: daddy problems, american dream, lolita, coca cola, lolita, lolita, lolita. Odată ce înțelegi că e asumat faptul că ingredientele astea sunt puse în exces, e greu să nu-ți placă. Da, piersica ți se lipește de cerul gurii și trebuie să scobești cu degetul ca să o dai jos, dar, suprinzător, e o senzație destul de plăcută. Born to die a fost ca o înșiruire foarte grăbită a imaginilor și sunetelor pe care le clipește Lana în genele ei interminabile, de parcă a fost scoasă în fața clasei și a vrut să turuiască tot dintr-odată. Și tocmai de-aia, Ultraviolence completează melodiile primului album, și deși sunt fix în aceeași zonă, nu deranjează. Probabil ăsta e atuul Lanei - e o adunătură de imagini vintage repetitive și fandoseli pin-up care în mod normal ar scoate din sărite pe oricine, dar cumva, te prind în plasa lor lipicioasă și tu te înfășori în ea cu plăcere, mormăind ode pentru un Humbert Humbert inelat și tras în piele, care fumează Parliament într-o decapotabilă care e în cădere liberă de pe cea mai înaltă stâncă din lume. (Teona Galgoțiu)

Chet Faker - Built on Glass

Cel mai iubit dintre bărboși, Chetuț cel australian și-a lansat in 2014 albumul după niște ani de la cover-ul lui popular la No Diggity. E un album bun de lăsat să curgă pe fundal, mândru peste categoria „muzică de gagici”. Potențialul cel mai mare de repeat îl are 1998, cu versul recurent We used to be friends/We used to be inner circle pe ritm de melodie de club din anii 80, sample-uri tăiate și un amestec de voce jumătate whiskey- jumătate miere pe Talk Is Cheap, iar ryhtm & bluesul se simte cel mai bine pe Gold (însoțită de un videoclip cu 3 fete care se unduiesc pe patine cu rotile pe o autostradă întunecată, un căprior și Chet într-o mașină tamponată). (Miruna Potop)

FKA twigs - LP1

A fost un an bun pentru Tahliah Debrett Barnett, adică FKA twigs. Internetul o iubește, albumul de debut, LP1 (ah, minunata poezie a numelor de albume fără pretenții), a fost primit de public și de critici cu aplauze și fluierături și l-a găsit și pe Robert Pattinson cu care se iubește ascunzându-se de paparazzi. Așa cum povestește cu vocea ei de copil firav și așa cum o simți tot albumul, de la Preface la Kicks, e genul de artist complet, care lucrează continuu întru căutarea formei potrivite. Câte o bucată din ea e în tot produsul FKA twigs, de la scrierea versurilor la alegerea costumelor pentru concerte. LP1 e scris și produs de ea, în cea mai mare parte, plus câteva colaborări cu indivizi care au făcut niște muzică bună la viața lor: Arca (pe piesa Lights On), Dev Hynes (pe Hours), care a lucrat cu Florence and the Machine și The Chemical Brothers și Emile Haynie (pe Two Weeks), care a produs pentru Eminem. Ce a ieșit e un trip hop care nu seamănă cu nimic altceva, plin de dorințe, chefuri și chinuri ale oricărei gagici care trece, uneori în cinci minute, de la fundul gropii (So lonely trying to be yours, Pendulum) la maximă încredere (My thighs are apart for when you're ready to breathe in/ Suck me up, I'm healin' for the shit you're dealin', Two Weeks). De fapt, înțelegi totul de la primele vorbe, din Preface, repetate obsesiv, ca o mantră: I love another, and thus I hate myself. (Mirela Petre) Sandale pe care le-a purtat și Tahliah.

Silent Strike - Carousel

Ioan Titu, producătorul din Bacău, a reușit un record în mulții săi ani de activitate variată de compozitor multi-task și făcător de electronica & instrumentale. A făcut un viraj natural în muzica lui, fără să iasă o clipă din paradigma personală, reinventându-se într-un producător maturat, conștient parcă, pe materialul ăsta, de toată complexitatea pe care poate să o redea sonor, dar încordat într-o notă exuberantă, intensă, candidă și încărcată de optimism. EP-ul include și inserții de filmscore, delicatesa marca Silent Strike, dar și două piese care au surprins fanii care cunosc „alb”, Singularity sau instrumentale de rap - e vorba despre Carousel și Endeared. Culmea, te-ai putea gândi că o astfel de evoluție poate căpăta un sens benign și golit de compoziția specifică Silent Strike, dar ar fi o concluzie pripită: Carousel dă o liniște plină și puterincă, care ți se pune pe suflet. Și nu mai pleacă, fie că ești fan de zece ani, fie că abia ai dat cu nasul de un produs muzical românesc de top. (Dana Berghes)

St. Vincent – St. Vincent

O să se grăbească toți să ți-l vândă drept albumul anului. E normal: i se vede investiția în producție de pe lună. St. Vincent, al patrulea album al extraterestrei Annie Clark suferă de-o precizie compozițională milimetrică. Și ea a ajuns la o formulă de imagine personală impecabilă: în live-uri ai zice că plutește, dar abia-i zvâcnește vreun mușchi. Longilin-interminabilă cum e, are de unde să pună de niște album art demn de lookbook-uri haute couture. Iar produsul finit e shiny. E o bomboană de-aia tare de să-ți rupi măselele-n ea dacă încerci s-o spargi din prima. Dar îi dai un pic de timp s-ajungă să-ți placă, doar e colorată și dulce. Odată ce te-ai obișnuit cu perfecțiunea pe alocuri înecăcioasă, se lipește. Clark e femeia-cu-chitară par excellence, în singura variantă digerabilă unanim de critică în 2014. Vocea îi alunecă neașteptat în octave superioare, à la Bush & Fraser (Kate & Elizabeth), iar piesele galopează de la aranjamente epice foarte Bowie-esque, la R&B, la electro groove demn de vremurile mai bune ale unei Madonna, ba chiar ale unei Björk. Ce n-are bomboana asta, pentru că nu toate au, e un miez fluid, de emoție nemestecată, cântată la cald - o recompensă pentru cât te-ai luptat cu învelișul dur. (Ioana Pelehatăi)

Iggy Azalea - The New Classic vs. Azealia Banks - Broke With Expensive Taste

Cea mai explozivă simbioză. Cea mai sexy dușmăneală. Cel mai așteptat catfight al anului. Iggy Azalea, blondă, trei metri de picioare de marmură. Azealia, codițe împletite negre, zâmbet zeflemitor cât casa. Ce coincidență că au nume aproape identice, nu?

Ambele sunt tari în gură pe scenă dar numai Azealia și în backstage. Pentru că ăsta e adevărul cu fetele care cântă rap: cu cât sunt mai miserupiste și apocaliptice în versuri, cu atât mai angelice în interviuri. Și Iggy respectă tiparul.

The New Classic e despre povestea emoționantă a lui Iggy, cum a fugit de acasă, cum a început să cânte, cum s-a bazat mereu pe ea însăși. Broke With Expensive Taste pe de altă parte, e despre cum Azealia se pișă pe toată lumea, activitate care o distrează la maxim, iar aluziile la direcționarea jetului pe îngerul de mahala și sora de nume Azalea, nu sunt deloc vagi.

Concluzie: nu merge să asculți numai unul dintre albume. Ele vin la pachet de fapt, deși stăpânele lor ar turba dacă ar citi afirmația asta. Dar combinate într-unul singur, albumele astea ar putea să fie în topul anului. Azealia Azalea, Classic&Broke. (Teona Galgoțiu)

Glass Animals - Zaba

Dave Bayley, un băiat din Oxford recent licențiat în neuroștiințe și prietenii lui debutează cu Zaba. Zaba vine de la The Zabajaba Jungle, o carte de grădiniță despre traversarea unei jungle pline de pericole, în care nimic nu e ce pare. Snake eye with a sly smile. Dar fii pe pace. Că-n jungla asta în care ne duce Dave sunt iepurii lui de-acasă și jucării folosite ca instrumente muzicale, un câmp lexical al șoaptei, un abur din ăla de vară pe lac care înghite insidios și delirant, dar nu sufocă, ci trezește. I take your gloom, I curl it up and puff it into plumes. E ceva în Zaba care confirmă că, chiar și atunci când se pândesc să se sfâșie între ele, animalele din cap sunt o junglă frumoasă. Crooked but alright. (Gabriela Pițurlea) 

Să arunce primul piatra cine a ascultat Gooey și a scăpat ușor de Right, my little pooh bear, wanna take a chance?. Sau cine a înțeles versurile celor de la Glass Animals, care sunt asumat obscure. Cei patru cetățeni din Oxford au lansat în vară acest album despre care s-a spus că ar fi un indie-rock cu rădăcini în R&B, influențe tribale și ritm de sintetizatoare, toate aliniate vocii răgușite a solistului David Bayley. Se pare că premisa exotică și, totodată, coperta și numele albumului au fost inspirate de cartea pentru copii a lui William Steig, The Zabajaba Jungle, ceea ce poate justifică faptul că au folosit înregistrări cu sunete emise de iepuri mestecând. (Ioana Moraru)

Perfume Genius - Too Bright

Nimic din ce e queer în indie pop să nu-ți fie străin. Așa predicat-a bunul Antony & The Johnsons, așa au viersuit surorile CocoRosie. Așa să-ți fie Perfume Genius, Too Bright. Nu e un album despre norme și normativitate, fie ele homo- sau hetero-. E un album despre un individ, fără să fie autobiografic (ca precedentele) - dar e al lui Hadreas și numai al lui, pentru că niciodată până acum nu l-ai mai auzit atât de spart. N-ai mai văzut atât de îndeaproape fisurile din fațada de glantz a cluburilor, cu paietele, băile selfie-ready și liniuțele lor aferente. Too Bright este, cum ar da titlul de înțeles, despre-un soi de energie. Aia arhetipală. Monstrul, mama, sora, regina, corpul, toate mitologiile de care se folosește comunitatea queer. Pe care apoi le deconstruiește individul, pentru că limbajul nu-i reprezintă suficient de corect realitatea. Acolo intervine muzica. Nu mai e doar pian pe albumul ăsta. E și riff scrâșnit, sintetizator fragmentat, voce care urcă până-n cer la Jónsi - și se-ntoarce, obsesiv, asupra corpului queer. (Ioana Pelehatăi)

James Vincent McMorrow - Post Tropical

Post Tropical nu emite vreo pretenție la eternitate în radiouri de tipul oldies but goldies, dar își face minunat treaba pe iPod în zilele alea când orizonturile muzicale ți se înfofolesc perfect satisfăcute într-un aliniament de Andrew Bird, James Blake, Bon Iver, Jeff Buckley și Chet Faker. McMorrow, un irlandez pleonastic de bărbos și roșcățiv, a renunțat la băut acum doi ani, pentru că-și dorea să poată trăi lucid lucrurile care i se întâmplau în turnee. Muzica rezultată din acea claritate aduce, totuși, a beție, dar una dintr-aia rosé, cu bule, în timp ce afară plouă viscolit. (Gabriela Pițurlea)

Hozier - Hozier

Irlandezul născut cât se poate de adecvat de St. Patrick’s Day e pe buzele tuturor anul ăsta. Andrew Hozier-Byrne e un fel de Mesia fuckable cu păr aproape la fel de celebru ca al lui Jon Snow care susține că tot albumul se bazează pe povestea primei relații serioase (aia care doare cel mai rău) și pe Portretul artistului la tinerețe a lui Joyce. Take Me To Church e hitul lui indisputabil cu videoul anti-homofobie cu referință directă către Rusia lui Putin, dar care a reușit să fie și fundal sonor live pentru ultima prezentare Victoria’s Secret. De pe album, pe To Be Alone iese la iveală marea lui pasiune: blues-ul; From Eden e cântecul mai optimist, acompaniat de Hozier la chitară acustică, iar Angel of Small Death e cea mai dark dintre piese. Comparat cu un James Blake mai puțin diafan sau un Jeff Buckley contemporan, vocea joasă îi trădează backgroundul coral, dar și influențele preferate: ceva Cohen, ceva gospel, niște folk. (Miruna Potop)

Clark - Clark

Albumul eponim al lui Clark nu este un debut, așa cum ar fi la îndemână de speculat datorită suprapunerii onomastice. Este al șaptelea LP pe care îl lansează pentru Warp Records și primul pentru care s-a izolat într-o cabană din Marea Britanie, renunțând la o mare parte din sintetizatoare, mixere și compresoare, în favoarea echipamentului strict necesar, majoritar bazat pe software. În acest sens, Clark invocă o depășire a valorificării buimace și lacome a tehnicii - a folosit pe cât posibil doar un laptop, considerând că instrumentarul analog, deși util, nu este indispensabil și poate fi pe alocuri limitativ. A preferat să îmbine digitalul cu sunet înregistrat, ca, de pildă, zgomotul făcut de un scaun târât pe podea, pe care apoi l-a procesat, camuflat și dispersat în tot albumul. (Ioana Moraru)

Mac DeMarco - Salad Days

Ce mi-a lipit ochii și urechile de Mac DeMarco la început e că aduce a Bill Murray: tâmpenii făcute random în public, hlizeală, motăneală, golăneală. Amândoi se bălăcesc într-un fel de nepăsare zâmbitoare, amândoi sunt cool fără niciun efort. Așa e și Salad Days, ca o scărpinare pe fund leneșă în timp ce soarele de pe fereastră te spală pe cap. Versurile sună cunoscut, dar nu tocmai. Sunt triste, dar nu tocmai. La fel ca dimineața de după ce ai băut, ca mâțâiala de pe șezlong într-o zi caldă și inertă, ca pleoscăiala lingurii în bolul cu lapte și cereale în timp ce te uiți în gol. Watching my life, passing right in front of my eyes / Hell of a story, oh is it boring?

Camuflate în starea de scufundare în podea, există în melodii și niște stropi de sunet care gâdilă și agită, agățându-se de urechi senzația țiuitoare de după ce nu dormi o noapte întreagă dar nu poți să stai locului și îți vine să te sui pe munți și pereți. Și da, recunosc, dacă știi toate interviurile și porcăriile pe care le zice Mac DeMarco, Salad Days e un album mult mai mișto. Dar chiar dacă nu le știi, tot e, cel puțin, de ascultat în timp ce te scarpini. (Teona Galgoțiu) Mac DeMarco, inspirație pentru ilustrație. 

Dorian Concept - Joined Ends

Între When Planets Explode, primul său album, din 2009, și Joined Ends, cel mai recent, Dorian Concept a lansat câteva single-uri și EP-uri, a împărțit scena cu The Cinematic Orchestra la The Royal Albert Hall, a avut live-uri cu Flying Lotus în calitate de keyboardist și și-a abandonat microKORG-ul pentru sintetizatoare analog și un pian electric Wurlitzer, pe care s-a bazat în totalitate pentru Joined Ends. În același spirit autodidact, și-a înregistrat și sample-uit materialul, iar rezultatul este o compoziție fluidă de coordonare și îndemânare, cu accente de jazz și hip-hop, deși clasificările sunt greu de stabilit. Vocea lui Dorian Concept e prezentă pe câteva piese, dar de cele mai multe ori e opacă și funcționează mai degrabă ca un instrument care nu face decât să adauge adâncime muzicii. (Ioana Moraru)

Kindness - Otherness

Adam Baimbridge a.k.a. one-man show-ul Kindness revine în forță cu un album cu titlul perfect pentru iubitorii de sociologie în care se desprinde de pop-ul lălăit de pe Cyan. This Is Not About Us e jazzy, ghidată în întregime de cowbell, World Restart e conturată de vocea lui Kelela și de un saxofon care duce piesa într-o zona funk, iar balada Why don’t You Love Me e punctată de chitara lui Devonté Hynes (Blood Orange). Pe Who do you love Robyn adaugă necesarul pop suedez, iar în videoul aferent Robyn și Adam își aduc toate persoanele dragi ca răspuns la titlu.

Otherness e un album curent, coerent, predominant R&B, dar cu tematica standard de dragoste pierdută/regăsită, fragmentat de breakuri jucăușe și cu un sound general senzual-experimental. (Miruna Potop)

18 + - Trust

Nu pentru că i-au vrut Prada și Bienala de la Veneția, nu pentru că au vibe-ul ăla de perversitate cu țepi, nu pentru că sfidează expunerea și nu țin să se știe despre ei mai mult decât că sunt Justin din LA și Samia din NY. Sau pentru toate astea, plus interviul lor de pe Dazed. Din 2011, 18+ aruncă în underground mixtapes care în sfârșit s-au concretizat într-un LP căruia poți să i te încredințezi peste tot. (Gabriela Pițurlea) 

BBNG - III

În legătură cu aceşti trei băieţi pe care i-am descoperit involuntar, nu pot spune decât că ei combină o aparentă dezorganizare superplăcută - ca şi cum fiecare piesă ar fi o improvizaţie liberă - cu o organizare uneori foarte aproape de loop. Am aflat de ei în urma unui „joc” cu o amică. Jocul presupunea construirea unui scenariu de la zero, fiecare propunea un personaj pe care îl descria de la macro la micro, ca într-un final să venim pe rând cu acţiuni care să pună cele două personaje în relaţie. Ideea e că la capitolul muzică, tipa, pentru personajul ei, a spus „sigur ascultă BadBadNotGood”.

Ultimul album al lor, III, vine cu un stil relativ nou, dar foarte intens (am fost obsedat de acest album cred că aproximativ o lună – şi încă nu mi-a trecut complet). (Tudor Paul-Bădescu)

Timber Timbre - Hot Dreams

Bun venit în anii ’50-’70 și în toată muzica lor. Ai ajuns în plin sound de Barry White, de spaghetti western semnat Sergio Leone, de debut horror/porno al lui David Lynch, de saxofon Don Juan. Mai răsare un Boney M, un bolero, un pic de Elvis și Roy Orbison - ești în plin road movie de-a lungul Americii. Ai și kitsch și flirt și crimă, peisajul e complet și prin el ți-e ghid timbrul vocal de esență de lemn patinat. Însă, unde albumul precedent lansa prin vocea asta în aer o amenințare tenebroasă, nenumită, dar cât se poate de prezentă, Hot Dreams reduce doza de echivoc. Aici ți se va fi întâmplat tot ce e torid, ilicit și de nerefuzat. Ți s-a întâmplat deja și, ca să n-ai dubii în sensul ăsta, Timber Timbre nu ratează niciun jalon al esteticii retro-cinematice în construcția muzicală a albumului. Iese un film pe care poți să-l vezi oridecâteori te ține - singurul lui neajuns e că-i destul de imersiv și dătător de obsesii încât să nu mai vrei să ieși. (Ioana Pelehatăi)

La Dispute - Rooms of the House

All the way at the edge I said I think
That we should head back
What if now the ice cracked?
Think I felt it bend

We took opposite steps
Tried to even the stress
Picked a safe direction but
You never know the way the ice thins

Pentru când vrei muzică care e mai mult despre cuvinte decât despre orice. Și pentru iarnă. (Gabriela Pițurlea)

Sebastien Schuller - Heat Wave

Atât artistul, cât şi albumul au intrat în viaţa mea în aşa fel încât îl asociez pe Sebastien Schuller cu un anumit moment. Eram într-un pat de cămin în această vară, la Ideo Ideis, cu domnişoara T. alături, după o noapte în care nu dormisem decât două sau trei ore. T. îmi povestea despre cum, cu câteva luni în urmă. îi scrisese un mail unei ilustratoare de care era pasionată şi despre cum tocmai primise un răspuns. A început să-mi citească mesajul, iar la un moment dat mi-a atras atenţia o anumită formulare, şi anume, „îmi pare rău că nu ţi-am răspuns, dar în ultimul timp a fost un eveniment major în casa noastră, iubitul meu şi-a lansat un nou album, dacă vrei, îl poţi căuta, pe el îl cheamă Sebastien Schuller” (sau ceva de genul ăsta). Aşa că l-am căutat, l-am ascultat şi a rămas în capul meu că Ideo Ideis sună a Endless Summer - una dintre melodiile de pe albumul lui, Heat Wave. (Tudor Paul-Bădescu) Viața la cămin la Ideo Ideis

Angel Olsen - Burn Your Fire for No Witness 

Unfucktheworld, așa începe albumul ăsta, despre care n-o să știi nimic, dacă ți se-ncrețește pielea pe degetele de la picioare când auzi de country. Dar o să știi totul (mai puțin ce-l face special), dacă ai auzit de Jagjaguwar, adică de Bonnie „Prince” Billy, Bon Iver și Volcano Choir, The Besnard Lakes, Dinosaur Jr., și putem, slavă domnului să continuăm. Dar n-are rost, pentru că lista asta nu face decât să delimiteze geografii și să deschidă un rețetar muzical. Suntem pe la Marile Lacuri, spre Canada. Avem twang de chitară à la Americana, panseuri folk, tumbe rockabilly, percuție (post-)punk și o tonă de lipsă de bullshit în versuri. Bun, și totuși ce e cu fata asta? De ce e albumul ăsta altceva decât ce dă Sharon van Etten, de exemplu? Pentru că, deși geografia-i aceeași, iar rețeta e știută, Angel Olsen, în voce și versuri, e exact întruchiparea frazei de pe-un zid din TM, „îți trebe coaie să fii o zână”.