Ce păstrăm din 2015: Albume (1)

Vince Staples – Summertime ’06

Pe sleeve, valurile Oceanului Pacific se revarsă peste undele radio ale pulsarului CP 1919. Ian Curtis, mort demult şi vorbitor parcă al unei alte limbi avea 22 de ani la apariţia Unknown Pleasures. Vince Staples (numele din buletin) mai avea câteva zile până să facă 22 la apariţia lui Summertime ’06 şi zice că habar n-are despre ce cântau englezoii ăia, dar simte fix la fel. Îi place de David Bowie în perioada Ziggy Stardust, crede că e penurie de staruri rock – Kanye n-ajunge – şi s-a apucat de muzică târziu. Muzica nu era chestia aia pe care o auzeai la biserică sau la radio? În fine, albumul său de debut e o poveste.

În Long Beach se aud pescăruşii dinspre ocean şi roţi de skate pe asfalt. Bunicu’ era veteran de război şi a cumpărat case. Tata vinde. Maică-ta se suie-n maşină şi te duce la interval; mai bine s-o rezolvi rapid decât să escaladeze. Da, l-ai împuşcat odată pe unu’ în faţa unui joint de burgeri. Şi ce? În homie au tras de opt ori. Asta nu înseamnă că nu sari un gard ca să intri la bairam deşi n-aveai bani să plăteşti intrarea sau că nu-l închizi pe băiatu’ tău în şopru’ ca să râzi de el sau că nu te bagi la sport doar ca să chiuleşti şi să le dormi grav. Mănânci prea mult Cap’n Crunch şi te zgârie în cerul gurii. E mai important câţi bani n-ai decât ce culoare ai. Totuşi, nu mori de foame. Ai 12 ani şi pierzi vremea prin Ramona Park, printre palmieri. Apoi vine vara şi prietenii încep să dispară. Pe unul îl împuşcă în cap, restul se duc prin puşcării până când rămâi singurul liber. Înţelegi că frica celorlalţi îţi dă putere, aşa că faci pe duru’. Viaţa e aşa, cu prosteli şi cu arme. Miroase a sare şi a salpetru în North Side. Ai iubit o gagică şi ţi s-a părut tare să fantasmezi pe un mixtape c-o împuşti. Ce înseamnă real, de fapt?

Până la urmă chiar nu contează. Că Summertime ’06 nu e un documentar, e o simulare a rememorării unei stări. Te bagi cu urechile în ea şi simţi ce crede Vince Staples acum că simţea atunci. Din fericire nu e singur: No I.D. îi dă contextul sonor, Clams Casino mai aruncă câte-o bijuterie, Future bagă un refren turuit, Jhené Aiko şopteşte languros, iar Desi Mo le zice aşa cum sunt. Nicăieri n-ai să găseşti un rapper atât de lucid la 22 precum e Vince Staples acum. Orice aş spune despre piese e de prisos. Ascultă-l. (Sebastian Ispas)

Drake – If You’re Reading This It’s Too Late

If You’re Reading This It’s Too Late a apărut din neant, pe la începutul anului, m-a lovit destul de tare și de atunci l-am tot ascultat în buclă. Într-unul dintre rarele interviuri pe care le-a acordat, și anume pentru The Fader, Drake a declarat despre mixtape-ul ăsta că It was like an offering—that’s what it was. It was just an offering. I just wanted you to have something to start the year off. I wanted to be the first one. I wanted to set it off properly – ambițios, dar complet cu picioarele pe pământ, pentru că așa a fost. Eu l-am perceput ca pe un album foarte bine închegat de când l-am auzit prima dată, dar Drake susține că e un mixtape, pentru că ar fi sub standardele pe care el și producătorul său principal, Noah “40” Shebib, și le-au setat, vizavi de fluiditate și tranziții, de pildă; e un respiro între Nothing Was The Same, albumul lansat în 2013, și Views From The 6, care ar trebui să apară în curând. If You’re Reading This e mai ales despre Toronto, orașul natal al lui Drake, pe care îl numește în versuri “the six”, o găselniță probabil legată de două coduri ale orașului, 416 și 647, și nu e exclus ca și următorul album să joace tot în liga asta, dacă ar fi să ne luăm după titlu. Runnin’ through the 6 with my woes– top al versurilor anului 2015 nu avem, dar ăsta sigur e acolo. (Ioana Moraru)

Kendrick Lamar – To Pimp A Butterfly

Băiatul ăsta straight outta Compton a cam rupt anul. Nominalizat la 11 premii Grammy, umblă vorba că albumul inițial trebuia să se numească To Pimp a Caterpillar (care hei, e acronim pentru Tupac). Produs de Dr Dre, cu ajutor de la Pharell, Flying Lotus și Thundercat, albumul e perfect cap-coadă, ca un performance de slam poetry. Trece prin jazz, funk, cu sample-uri neobișnuite, porțiuni de spoken word și e o porție sănătoasă de concious rap. Un feel-good song, These Walls se deschide cu un orgasm, iar King Kunta e despre sclavul african Kunta Kinte care și-a tăiat un picior doar ca să scape, comparat cu fuga lui Kendrick de industrie.

P.S: Melodia preferată a lui Obama (da, @POTUS) din 2015 aparent e How Much A Dollar Cost. Mic drop.

Ghostpoet – Shedding Skin

Ghostpoet ar trebui să fie în manualul de muzică când zici sound londonez actual. Direct din sudul foarte muzical al Londrei, Shedding Skin e un produs soft-spoken, dar punchy, cu melancolie de metropolă ploioasă. Pâinea din versuri e Hovis feliată, apelativul e mereu love și vocea și mai gâtuită. E al treilea album al lui Ghostpoet, care se duce într-o zonă de rock alternativ și a fost nominalizat anul ăsta la Mercury Awards a.k.a singurul premiu care contează. Pentru X Marks the Spot, acompaniat de Nadine Shah pe refren într-un stil foarte Tricky-esque a făcut un video cu Topman, în care a inserat creații artistice propuse de fani. Pe Sorry My Love, It’s You Not Me apare Lucy Rose și despărțirea din tematica albumului e spusă pe bune: it's just you're forgettable/ I think that’s the issue babe/ I want to feel magic and stars/ Is that too much to ask?

P.S. Și live e la fel de bun. (Miruna Potop)

Nadine Shah – Fast Food

Despre Nadine s-a spus că e o combinație de Nick Cave cu PJ Harvey. Nu știam asta când am auzit Fool și m-am oprit să ascult. Ba nu, mai mult. M-am oprit să mă uit la videoclip. Apoi, în metrou, am început să bat un ritm din picior. Apoi am intrat pe Wikipedia. Bandcamp. LastFm. Facebook. Instagram. Am lăsat YouTube-ul să-mi mai recomande o melodie de la ea. Și încă una. Și încă una. Am început să mă înec în vocea androgină. Apoi am văzut-o live. Acolo, la picioarele ei, în timp ce-și acorda chitara, în timp ce fuma o țigară, m-a dus cu gândul la genul de sinceritate care dezarmează, și mi-a părut tandră, genul de tandrețe cu care îți verși măruntaiele într-un colț și îți vezi de viață.

Florence and the Machine – How Big How Blue How Beautiful

Întotdeauna mi-a părut că, din toate muzicile pe care le face un artist până la un moment dat, cele mai reușite au ca stâlp un anume soi de delir. Și când se adună la un loc, devin un vârtej care prinde, cu forța, toate auzurile, și unii cad în el și își găsesc propria liniște. Despre o furtună vorbește și Florence într-o mașină, la începutul și sfârșitul unei odisei care pune în mișcare șase din cele 11 (16 în varianta deluxe) piese de pe How Big How Blue How Beautiful. Cu câteva teme recurente, precum ritualuri religioase, un prelung și epuizant dans, și multă, multă apă, întărește o idee care pare să bântuie tot albumul: forgive yourself. (Larisa Baltă)

Chvrches – Every Open Eye

Aștepți doi ani să vezi încontro o va lua unul dintre cele mai mișto proiecte muzicale ale deceniului, timp în care trioul scoțian decide să-și lanseze al doilea album pe cont propriu, solista se revoltă public împotriva dubioșilor care o amenință cu violul sau cu moartea, iar succesul Chvrches devine incontestabil. Every Open Eye, o pre-adolescență care nu se dezice de copilărie, continuă cu avânt ce a început The Bones of What You Believe și emană genul ăla de încredere sexy care se transmite din căști în felul în care mergi prin oraș și se menține chiar dacă strada e urâtă după colț.

Sufjan Stevens – Carrie & Lowell

Nimeni nu compune și cântă cu tandrețe despre moarte ca Sufjan. Casimir Pulaski Day, de pe Illinois, a făcut să roiască scântei de duioșie în jurul unei iubiri bolnave de cancer. Carrie & Lowell, considerat de mulți critici cel mai bun album al lui de până acum, e o poveste despre cum dor rădăcinile rămase în noi după moartea unui părinte. E o scrisoare dedicată mamei, cu toată frumusețea dureroasă pe care o pot avea dorințele imposibil de împlinit, lucrurile nespuse la timp și inevitabilul pierderii. (Carrie, mama lui Sufjan, și-a părăsit familia când el avea un an, a suferit toată viața de depresie și schizofrenie și a murit în 2012. Lowell i-a fost soț timp de cinci ani, când Sufjan era mic, și a adus momente de lumină în relația mamă-fiu, rămânându-i alături lui Sufjan până în prezent.) 

Ascultând albumul, mi-a venit în minte o pădure de copile care-și împletesc coamele în vânt și se leagănă una pe cealaltă, fredonând we’re all gonna die. Alteori, m-am trezit plângând morți întâmplate deja și morți neîntâmplate încă, o sfâșiere mângâiată cum numai băiatul ăsta cu banjo din Michigan, al cărui prenume înseamnă „vine cu o sabie”, putea să lase-n urmă. (Gabriela Pițurlea)

Father John Misty – I Love You, Honeybear

I Love You, Honeybear e de ascultat într-o duminică întinsă cât e patul de mare, când îți dai voie să simți hipiot și să te iubești cu universul. Josh Tillman a plecat de la Fleet Foxes și și-a luat numele Father John Misty, ca să facă muzică fix așa cum vrea el, prin care să se diferențieze. Doar că între timp o cunoaște pe Emma și cade în cel mai mare clișeu, iubirea. O știe și o spune de-a lungul albumului, pe care îl scrie cu teamă de patetism. Așa că, pe lângă susurările de honeybear, honeybear, pune pe masă și petele care apar pe fața unei relații. În The Night Josh Tillman came to our apt., se enervează pentru că ea folosește „literally” greșit, în True Affection și-o arde electro-ish și se întreabă de ce tehnologia stă între ei și nu le permite să comunice With the face. Nesiguranța lui mușcă din încrederea în ea în Nothing Good Ever Happens at the Goddamn Thirsty Crow: libidinoșii ăia sigur se dau la ea cât el nu e acolo. A scris Holy Shit chiar în ziua nunții și deși zice Oh, and love is just an institution based on human frailty/ What's your paradise gotta do with Adam and Eve?, până la urmă pare să nu-l deranjeze atât de tare și planifică o bătrânețe cu șapte fiice, când o să-și aducă aminte de primele cuvinte pe care i le-a adresat Emmei: Seen you around, what’s your name?

Four Tet – Morning/Evening

Kieran Hebden, aka Four Tet scoate un album cu dozaj dublu: o piesă dimineața, una seara. Îl numește simplu, Morning/Evening. Morning Side e light și luminos, are clopoței, clarinet și o voce feminină de Bollywood, omagiu bunicii sale indience. Pare să urmărească un răsărit care trezește particulele de praf și le urcă în aer, apoi te trezește și pe tine și-ți amintește simplu și blând că există optimism, căldură și bine. Apoi te împinge într-o dimineață fără cearcăne și-ți promite că se va întampla ceva bun. Evening Side e meditativ, e low-key, te înfășoară într-o catifea neagră și caldă și ecouri în loop. Te pregătești să renaști și ești într-un ne-loc, de unde vezi cum s-a format lumea în reverse. Te apasă un trup pe care nu-l mai știi al tău și te desprinzi de el, pe la minutul 12, apoi ești nimic. Când te-ai obișnuit cu ideea, te împunge într-o coastă dorința și ești gata să te scuturi pe beat, să capeți un deget și să dai replay la Morning Side.

Jamie XX – In Colour

Dacă i-aș da o temă albumului lui Jamie XX, aș zice că e despre visare. E un ciclu REM – non-REM, te ridică și te coboară, te odihnește și te bagă în priză, iar când ieși din el, vrei să te înfășori la loc în sintetizatoare, piane, bași și beaturi. Te plimbi prin scene de rave-uri nebune în Gosh, apoi îți mângâi sufletul cu Sleep Sound, care e difuz, e armonie, e ce auzi când te ia somul pe un nor și Apollo dă party cu lire în Olimp. În Obvs se schimbă filmul, ești hawaiian și îți mătură briza nisipul din plete. Ajungi în Loud Places și te trezești în mijlocul petrecerii, fără să fii conectat la ea, te-ai desprins de agitație și ești doar tu cu tine. Te încearcă o mulțumire amestecată cu melancolie, ți-e bine așa, dar parcă-ar lipsi... și-ți dai seama: I go to loud places/ To search for someone / To be quiet with. Jamie XX ia muzica de club și ți-o lipește de suflet, îți ia din oase oboseala de după o noapte plină și o toarnă în melodia care ți se scurge dintr-o ureche când, în sfârșit, pui capul pe pernă. (Ștefania Matache)